Rânduiala Tainei Spovedaniei

Preotul este dator să atragă atenţia penitenţilor sau să-şi catehizeze din vreme credincioşii că mărturisirea lor, pentru ca să le fie de folos, trebuie să îndeplinească unele condiţii. Să fie benevolă, adică făcută din toată inima şi din proprie iniţiativă, să fie completă, adică să cuprindă toate păcatele făptuite de la ultima spovedanie şi să nu ascundă nimic, să fie sinceră şi obiectivă, adică să arate păcatele aşa cum s-au săvârşit, fără să caute să ascundă, și să fie făcută cu umilinţă şi zdrobire de inimă, deci cu adâncă părere de rău pentru păcatele săvârşite şi cu dorinţa sinceră şi hotărârea de a nu le mai repeta.

La săvârşirea Tainei Mărturisirii, Molitfelnicul impune preotului îmbrăcarea în toate veşmintele sau, de va fi grabă, cel puţin în epitrahil şi felon. În practică, însă, majoritatea preoţilor fac spovedania numai cu epitrahilul, mai ales când ea se săvârșește în afara bisericii.

Rânduiala slujbei Mărturisirii poate fi împărţită în trei părţi:

a) Partea introductivă a slujbei. Stând în picioare, în faţa icoanei Mântuitorului Hristos şi având în mână Sfânta Cruce, preotul face începutul cu: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru...”, rugăciunile începătoare obişnuite, Psalmul 50, psalmul specific al mărturisirii şi al pocăinţei, cele trei tropare de umilinţă („Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi...”), după care citeşte cele două rugăciuni de iertare din Molitfelnic („Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Care prin prorocul Tău Natan...” şi „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu Celui Viu...”).

b) Mărturisirea. Apoi preotul şade în scaunul de spovedanie şi, după ce-l îndeamnă pe penitent: „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă...”, primeşte mărturisirea păcatelor acestuia, fie că le enumeră penitentul însuşi, mai ales dacă e adult, fie că e ajutat de preot prin întrebări. Molitfelnicul cuprinde un lung formular clasic cu întrebări pe care preotul ar urma să le pună celui care se spovedeşte şi care urmăresc să cerceteze atât credinţa, cât şi moralitatea acestuia. În practică, examinarea conştiinţei penitentului se face mult mai sumar, procedeele variind de la preot la preot şi de la caz la caz, după vremea pe care preotul o are la dispoziţie, după calitatea şi personalitatea penitentului, adaptându-se întrebările şi procedeele mărturisirii, după vârsta acestuia, situaţia lui socială, gradul lui de cultură şi moralitate.

Preotul este dator să atragă atenţia penitenţilor sau să-şi catehizeze din vreme credincioşii, că mărturisirea lor, pentru ca să le fie de folos, trebuie să îndeplinească unele condiţii. Să fie benevolă, adică făcută din toată inima şi din proprie iniţiativă, să fie completă, adică să cuprindă toate păcatele făptuite de la ultima spovedanie, şi să nu ascundă nimic, să fie sinceră şi obiectivă, adică să arate păcatele aşa cum s-au săvârşit, fără să caute să ascundă, și să fie făcută cu umilinţă şi zdrobire de inimă, deci cu adâncă părere de rău pentru păcatele săvârşite şi cu dorinţa sinceră şi hotărârea de a nu le mai repeta.

c) Partea finală a slujbei. După mărturisire, preotul pune epitrahilul peste capul penitentului care stă în genunchi şi-i citeşte molitfa de iertare („Stăpâne Doamne Dumnezeule, Cela ce eşti mântuirea robilor Tăi...”); apoi zice o scurtă ectenie întreită, face otpustul şi, punând mâna dreaptă pe capul penitentului, îi dă dezlegarea („Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos...”), făcând la sfârşit semnul Sfintei Cruci cu mâna peste capul lui. Apoi dă, eventual, cuvenitul canon sau epitimia, pe măsura păcatelor mărturisite. Apoi penitentul sărută Sfânta Cruce şi dreapta preotului.

După mărturisire, preotul este obligat să păstreze secretul spovedaniei. Nu este îngăduit duhovnicului să divulge sau să destăinuiască nimănui absolut nimic din cele ce i s-au spus de către credincioşi în cursul mărturisirii. Chiar atunci când era practicată şi mărturisirea publică, în Biserica veche, canoanele Sfinţilor Părinţi interziceau divulgarea secretului spovedaniei individuale, mai ales în anumite cazuri. Legiuirile civile bizantine prevedeau pedepse foarte aspre (tăierea limbii şi închisoarea pe viaţă) pentru duhovnicul care ar fi trădat secretul spovedaniei.

(Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, București, 2008, pp. 313-315)

De la același autor

Ultimele din categorie