Text și context

Cu un conținut moral profund și un mesaj aparte, pericopa evanghelică de astăzi vine să vorbească despre bogăție. Contextul nu e unul neobișnuit. Hristos îi critică pe farisei și formalismul lor. Se pronunță, fățiș, împotriva priorităților pe care ei și le fixaseră, chipurile, pe baza Legii și a respectării ei. Pus în postura de a răspunde unei întrebări privitoare la o moștenire, El ține să arate care e perspectiva lui Dumnezeu cu privire la cele materiale.

Bogatul și țarina

Parabola pe care o alege spre a oferi o învățătură cu relevanță morală și teologică deopotrivă are în centru un bogat. Și țarina sa. Nimic neobișnuit. Mulți oameni din cei de atunci dețineau moșii. De bună seamă, unele erau chiar roditoare. Se străduiau să le lucreze așa cum se cuvine. Dacă nu intervenea ceva neprevăzut, nici ele nu-i dezamăgeau,d e bună seamă. Mesajul nu e legat de acest aspect, ci de ceea ce urmează după. Văzându-se potopit de milostivirea divină cu roade peste așteptări, omul își pierde mințile. La propriu. Nu mai vede în roadă un mijloc, ci un scop. Cultivă o mentalitate antreprenorială fără finalitate eshatologică. Lucru care îi este fatal. Decide să construiască. Să zidească dărâmând. Concomitent. Cum? Prin aceea că alege să investească într-o infrastructură materială, în detrimentul celei sufletești.

Despre faptul că, în cazul lui, cele două cadre, materialul și spiritualul, se întrepătrund într-un mod păgubos, vin să vorbească propriile lui gânduri: „Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”. Omul uită, astfel, că sufletul nu e ceva de care poate dispune. Nu-i este îngăduit acest lucru. Ba mai mult, îl viciază, condamnându-l la autosuficiență. Deși, ar fi avut atâtea pârghii care i-ar fi îngăduit, apodictic, să pună problema într-un mod rezonabil. 

Dumnezeu însuși intervine în poveste, reliefându-i un lucru care nu-i va face plăcere. Iminența morții. Una care, din păcate, nu vine să îndemne la pocăință, ci să pună pecete unei biografii: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” În fața acestei vești, singurul lucru care-i rămâne e panica. Una care vine la pachet cu tristețea și neputința. Omul e condamnat. Motivul: s-a complăcut atât de mult în cele materiale încât a neglijat cu totul existența spiritualului. A ignorat faptul că, de fapt, acestuia i se cade a avea prioritate. Concluzia poveștii o trage tot Hristos: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”.

În loc de concluzii

Parabola de astăzi a vorbit în primul rând celor de față. A auditoriului care aștepta cuvânt de la Învățător. A fost un adevărat semnal de alarmă către cei care, prinși în mrejele materialului, deveniseră insensibili la spiritual și la perenitatea lui. Ne spune, însă, lucruri interesante și nouă, la aproape două milenii distanță. Strigă, chiar, încercând să stârnească vibrațiile timpanului unei lumi tot mai surde la lucruri care nu sunt legate de orizontul imediat. Căci, în ipostaza bogatului căruia i-a rodit țarina ne regăsim cu toții într-un moment sau altul al vieții. Ori, cel puțin, riscăm a ajunge. Ca atare, e o invitație. La a privi dincolo de hambarele materialului. La a lăsa ca ochii noștri să scruteze orizonturi mai îndepărtate de cele ale țarinilor inimii noastre. La a ne gândi nu atât la binele propriu, cât mai ales la alinarea celor suferinzi. A celor care ar avea nevoi pe care le-am putea ostoi cu multă ușurință. A celor cărora viața nu le-a zâmbit și țarina nu le-a oferit mare lucru. Deși, poate că au lucrat-o cu aceeași osârdie ca noi. Din motive care țin de pedagogia divină. Îndrăzniți!