Text și context

Seria de învățături cu privire la adevăratele priorități ale vieții creștine e completată în pericopa acestei duminici de parabola bogatului căruia i-a rodit țarina. Cel de-al doisprezecelea capitol al relatării Sfântului Luca ajunge să conțină o altfel de critică adusă fariseilor. Una în care Învățătorul arată că viața spirituală ar trebui să pună pe primul loc realitățile aflate dincolo de fruntariile acestei lumi. În fond, despre aceasta și despre adevărata milostenie vine să vorbească Hristos. 

Bogatul și țarina

El se folosește de o imagine care, în mod cert, nu era străină auditoriului. Unui om bogat îi rodise țarina. Dacă ar fi fost un sărac în această situație, istorisirea ar fi suscitat poate, mai mult uimirea celor care formau auditoriul. Ca atare, nimic nefiresc nu se petrece în acest eveniment. Unei persoane care avea deja destul de multe avuții i se suplimentase bunăstarea. Atitudinea lui e cea care face diferența. În mod nefericit, din păcate. Pus în postura de a-și vedea avutul prisosind, se gândește la chivernisirea lui: „Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”, e concluzia la care ajunge. Una cât se poate de nefericită. 

Urmarea e una directă. Domul îi face cunoscut faptul că, sporirea avutului va fi urmată de sfârșitul lui pământesc. Ca atare, planurile lui își pierd rostul de îndată. Concluzia zilei o trage Iisus: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”. Sfârșitul e mai aproape decât pare. Iar povestirea nu e una cu happy-end. În orice caz, nu pentru cel în cauză. Înțelegerea mesajului pe care-l transmite ea, s-ar putea, însă, repercuta în mod pozitiv asupra auditoriului.

Concluzii

Bogată în conținut și tâlcuri, istorisirea poate fi citită din mai multe perspective. În mod imediat vorbește despre chestiuni precum egoismul, ori avariția. E de presupus că, dacă omul ar fi fost sărac, Domnul n-ar fi avut de la el aceleași pretenții. El însuși ar fi fost, poate, mai înțelegător cu alții și s-ar fi gândit să împărtășească cu cei în nevoie din roadele venite pe neașteptate. De bucurie, ori poate conștient fiind de ceea ce înseamnă a te găsi în lipsă. Iar dacă nu ar fi fost, ar fi avut, într-un fel, circumstanțe atenuante. Bogatului, însă, aidoma omologului său din pilda cu săracul Lazăr, acestea îi lipsesc. Era deja un om avut. Se bucurase de revărsarea binecuvântării Divinului asupra vieții sale. Era conștient că ele continuau spre a se bucura de ele. Și totuși, după modelul Celui care i le-a oferit, gratuit și dezinteresat, să se gândea să facă și el la fel. Să împartă cu cei cu care viața nu fusese atât de darnică. În loc să-și structureze astfel gândirea, a preferat, însă, o abordare contraproductivă. A devenit autoreferențial. A scos pe Dumnezeu din ecuație. Și implicit și pe săraci. Aidoma lui suntem și noi de fiecare dată când, la ceas de binecuvântare, ori bucurie, uităm să fim buni cu cei în nevoie. Istorisirea nu se adresează doar auditoriului imediat, ci și cititorilor. Este o invitație la meditație și reconsiderare. A sinelui, vieții și sistemului nostru de valori. Îndrăzniți!