Atunci când pe Fericitul a venit să-l viziteze Ivan Katkov (acelaşi negustor de vite din Podol care îi dăduse şi calul în vremea petrecerii sale în Mănăstirea Bratski), acesta, după ce s-a spovedit şi i-a povestit Fericitului despre treburile sale, a pomenit şi de un tăuraş tânăr pe care îl căpătase, foarte nărăvaş din fire.

– Am cumpărat, batiuşca, un tăuraş. M-am gândit să-l opresc pentru mine, dar nu ştiu ce să fac cu el: a înnebunit vita cu totul, se repede la toţi cu coarnele. Vreau să-l tai, dar mi-e milă.

– Dă-mi-l mie.

– Dumneavoastră? Doamne miluieşte, dar nici nu poţi apropia de el! Câţi oameni nu a schilodit deja.

– Nu-i nimic, îl deprindem noi cu smerenia.

– Dar cum aşa?

– Foarte simplu. Apropie-te de el şi spune-i: „Ei, tăuraşule! De acum nu mai eşti al meu, ci al Părintelui Teofil. Pregăteşte-te să mergi la el în ospeţie.”

S-a făcut întocmai. După întoarcerea acasă, s-a apropiat de tăuraş, a repetat cuvintele pe care i le spusese Fericitul, iar tăuraşul, care până atunci pufnea şi se purta ca o fiară, s-a făcut blând ca un miel: a început să se gudure cu supuşenie şi să lingă mâna stăpânului. Atunci un lucrător i-a petrecut o frânghie în jurul coarnelor şi, către seară, tăuraşul a fost încartiruit în Kitaiev, la Părintele Teofil.

Primind tăuraşul, Fericitul şi-a meşteşugit o teleagă mică şi la îndemână, în spatele căreia şi-a aranjat o gheretă acoperită din pânză, şi a început să călătorească prin oraş în „echipaj cu boi”. Fericitul nu se aşeza niciodată cum trebuie, ci de-a-ndărătelea, cu spatele la bourean, şi fixând de teleagă un analog mic, se lăsa pe genunchi şi citea iubita lui Psaltire. Iată însă ce era uimitor: tăuraşul nu avea nici un fel de hăţuri, nici vizitiu, ci numai jugul, şi ghicind parcă voia stăpânului său, fără nici un fel de strigăte şi îndemnuri, îl ducea pe Fericit acolo unde avea trebuinţă: fie în Podol, în Mănăstirea Bratski, fie în Sfânta Lavră. Şi atâta era de isteţ, se spune, că nu o lua peste pietre, ci îndată ce vedea un muşuroi, vreo groapă sau vreun şanţ, ocolea neîntârziat, pentru a nu-l zdruncina pe bineplăcutul lui Dumnezeu.

(Vladimir Znosko, Sfântul Teofil cel nebun pentru Hristos. Viaţa şi Acatistul, ediția a doua, revizuită, Editura Egumenița, Galați, pp. 61-62)