În timp ce citeam începutul acestei evanghelii, înainte de a ajunge la capitolul al treilea, am devenit dintr-o dată conştient de faptul că de cealaltă parte a biroului meu se afla o prezenţă. Iar certitudinea că acolo era Hristos, stând lângă mine, a fost atât de puternică, încât nu m-a părăsit niciodată de atunci. Acesta a fost adevăratul moment decisiv. Pentru că Hristos era viu şi întrucât eu fusesem în prezenţa Lui, puteam spune cu certitudine că ceea ce Evanghelia afirmă despre răstignirea profetului din Galileea era adevărat şi că centurionul a avut dreptate când a spus: „Cu adevărat Acesta este Fiul lui Dumnezeu". Numai în lumina învierii am putut citi cu încredinţare povestea Evangheliei, ştiind că totul era adevărat în ea tocmai pentru că evenimentul imposibil al învierii era pentru mine mai sigur decât oricare eveniment al istoriei, în istorie trebuie să cred, învierea este ceea ce ştiu cu siguranţă. După cum vedeţi, nu am descoperit Evanghelia pornind de la mesajul Buneivestiri şi nici nu mi s-a dezvăluit ca o poveste în care se poate crede sau nu. Pentru mine a început ca un eveniment care lăsa toate problemele necredinţei în urmă, fiindcă era o experienţă directă şi personală.

Iar această convingere a rămas cu dumneavoastră pentru tot restul vieţii? Nu aţi avut şi momente de îndoială?

Am devenit absolut sigur în mine însumi de faptul că Hristos este viu şi că anumite lucruri există. Nu aveam toate răspunsurile, dar, fiind atins de acea experienţă, eram sigur că mă aşteptau în viitor răspunsuri, viziuni, posibilităţi. Aceasta este ceea ce înţeleg prin credinţă - nu o îndoială în sensul de a fi în confuzie şi perplexitate, ci a te îndoi pentru a descoperi realitatea vieţii, acel fel de îndoială care te determină să doreşti să cercetezi şi să descoperi mai mult, o îndoială care îţi cere să explorezi.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 16-17)