Una din problemele imediate cu care o persoană îndoliată se confruntă este experienţa şi sentimentul singurătăţii, senzaţia părăsirii de către singura persoană care conta, care-i umplea tot spaţiul, tot timpul, inima în întregime. Chiar dacă nu ocupa tot spaţiul din inimă, cel adormit lasă în urma lui un vid imens. Atâta timp cât persoana e bolnavă, toate gândurile noastre se îndreaptă spre ea. Ea e unica noastră grijă. Ne coordonăm acţiunile către un singur ţel. Odată cu moartea persoanei, deseori cei rămaşi în urmă simt că activitatea lor nu mai are nici un scop imediat, nici un obiectiv, nici un centru, nici o direcţie de orientare; viaţa, în ciuda poverii de suferinţe, curgea ca o apă, iar acum devine treptat o mlaştină.

Singurătatea înseamnă că nu mai ai cu cine să schimbi o vorbă, pe cine să asculţi, faţă de cine să fii atent, pe cineva care să răspundă, care să reacţioneze, în faţa căruia să reacţionezi şi căruia să-i răspunzi. Şi mai înseamnă că deseori viaţa noastră căpăta o valoare oarecare numai datorită celui adormit. În ochii săi faptele noastre aveau un real impact, el însuşi era cel ce ne confirma sensul vieţii şi identităţii noastre. Gabriel Marcel spune într-una din scrierile sale: „Să spui cuiva: Te iubesc, înseamnă a-i spune: Nu vei muri niciodată." Se pot aplica aceste cuvinte în cazul unei despărţiri provocate de un deces. O fiinţă ne-a părăsit şi nu mai este cine să ne confirme suprema valoare, semnificaţia ultimă a ceea ce suntem. Nu mai e cine să ne spună Te iubesc, prin urmare pierdem sentimentul de a fi recunoscuţi, confirmaţi pentru eternitate... Trebuie să privim în faţă această situaţie; e cu neputinţă să ne sustragem, să-i întoarcem spatele. Un mare vid s-a creat - inutil să încercăm a-l umple în mod artificial cu mici lucruri neînsemnate. Trebuie să ne pregătim a face faţă durerii, angoasei, să înfruntăm reacţiile eu-lui nostru profund, inevitabilele bune intenţii, naiv înşelătoare, ale anturajului nostru, care continuă să reînvie şi să ne sporească durerea şi suferinţa, reamintindu-ne de cel dispărut. Trebuie să ştim că iubirea se poate exprima şi prin suferinţă, iar dacă mărturisim o iubire sinceră pentru cel care a părăsit această viaţă, trebuie să ne pregătim să-l iubim în profunzimea suferinţei şi a durerii noastre, aşa cum l-am iubit în bucurie, în acea bucurie a viețuirii laolaltă, în care persoana lui era confirmată. Trebuie să ne înarmăm cu curaj şi să nu încetăm a privi în faţă aceste lucruri, într-o vreme când sunt atâţia oameni care, pentru a scăpa de durere, recurg la calmante, la alcool, la distracţii de un fel sau altul, pentru a uita; chiar dacă mişcările unui suflet omenesc pot fi oarecum umbrite sau acoperite, totuşi ele continuă să rămână active şi, dacă nu se rezolvă în mod corespunzător, atunci persoana se ruinează sufleteşte în loc să crească.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, Slatina-Nera, 2010, pp. 114-116)