Pe de o parte, greutatea păcatelor, mustrările de conştiinţă, sentimentele de vinovăţie, mai ales glasul, chema­rea Sfântului Duh, pe care a primit-o prin Botez, îl îndeamnă la curăţie, îl îndreaptă spre scaunul de spovedanie, iar pe de altă parte frica, ruşinea pe care o simt la spovedanie îl reţin pe creştin. El vede că are încă timp, şi amână, dar se răzgândeşte din nou, şi iarăşi lasă pe altă dată spovedania etc. Însă, oricâte amânări ar face, nu va putea să scoată dinăuntrul lui do­rinţa de a se spovedi. Ea îl va chinui, îl va „măcina", cu tot ceea ce înseamnă dorinţa de pace şi linişte sufletească.

Mărturii:

Am fost chemat să spovedesc un bolnav de inimă muribund, în vârstă de aproximativ 60 de ani. Primul lucru pe care mi l-a mărturisit în spo­vedania lui a fost: „Merg la biserică de la vârsta de 14 ani şi m-am gân­dit continuu să mă spovedesc într-o insulă, la un preot necunoscut, sau la o mănăstire" (de 45 de ani se gân­dea să se mărturisească! Gândiţi-vă la martiriul lui sufletesc, pe care l-a ţinut ascuns!). Iarăşi, am fost che­mat să spovedesc un alt bolnav muri­bund, în vârstă de aproape 70 de ani. În mediul lui era cunoscut că fusese închis pentru escrocare de minori şi alte fapte ilegale. Şi primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „M-a măcinat gândul mărturisirii. Mergeam din bi­serică în biserică şi n-aveam curajul să intru ca să mă spovedesc. Mi se tă­iau picioarele!"

Cuvinte înfricoşătoare, dar cu înţeles!

(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și spovedania, traducere din lb. greacă de pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, București, 2012, pp. 17-18)