Preocupat de munca la aceste editoriale pentru rubrica de la Doxologia, am căutat să aflu abordări cât mai interesante pentru reușita unui astfel de serial de conținut. Am căutat mai întâi să mă bucur eu însumi de ele, pentru că un scriitor fără bucuria căutării este ca un pictor căruia îi lipsesc culorile în lucrare; iar când află culorile, pierde lumina cea mai bună a zilei. Lumina lină.

Săptămânile trecute am întrebat câțiva elevi de liceu care sunt temele ce îi preocupă în ceea ce privește viața Apostolilor. Nu doar a acestor doi corifei, ci a tuturor Apostolilor. Nu zic mai multe – nu pentru că nu ar avea importanță, ci doar pentru că nu face obiectul călătoriei noastre catehetice – despre ce m-au întrebat în legătură cu Iuda. Le-am promis că vom povesti pe larg când revin la școală, cu rugămintea de a nu-l mai confunda pe Iuda al lui Tadeu – pe care sud-americanii îl numesc apostolul lucrurilor pierdute, cam în modul în care noi l-am „uns” pe Sfântul Mina, iar catolicii pe Sfântul Anton de Padova – cu Iuda Iscarioteanul, căci o astfel de confuzie e semn de lipsă de... lectură atentă a Scripturii.

Să nu mai lungesc vorba și articolul nostru. Primul cuvânt care îi pasionează este prietenia. Le-am promis că aflu ce spuneau Apostolii și iată: prietenia ocupă un loc important în învățătura și activitatea apostolilor Petru și Pavel, chiar dacă aceștia nu tratează tema într-un mod filosofic, ci din perspectiva vieții în Hristos. Pentru ei, adevărata prietenie este întemeiată pe iubirea lui Dumnezeu, pe credință și pe comuniunea dintre membrii Bisericii.

Sfântul Petru pune accent pe dragostea frățească și pe unitatea dintre credincioși. În Prima sa Epistolă, el îi îndeamnă pe creștini: „Iubiți-vă unul pe altul din toată inima, cu dragoste curată” (1 Petru 1, 22). De asemenea, el spune: „Fiți toți într-un gând, împreună-pătimitori, iubitori de frați, milostivi, smeriți” (1 Petru 3, 8). Pentru Petru, prietenia nu este doar o legătură afectivă, ci o expresie a iubirii creștine (agape), care se manifestă prin ajutor reciproc, iertare și slujire. Comunitatea creștină este văzută ca o familie duhovnicească în care fiecare este chemat să poarte grija celuilalt.

Sfântul Pavel dezvoltă și mai mult ideea comuniunii dintre credincioși. El vorbește despre Biserică drept „Trupul lui Hristos”, în care fiecare mădular are nevoie de celelalte (1 Corinteni 12, 12-27). Această imagine exprimă o formă profundă de prietenie și solidaritate. Pavel îndeamnă: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2) și, parcă și mai frumos: „Fiți iubitori unii față de alții cu dragoste frățească; dați-vă întâietate unii altora în cinste” (Romani 12, 10). Viața sa oferă numeroase exemple de prietenie creștină. El îi numește pe Timotei, Tit, Luca, Sila, Filimon și pe alți colaboratori „frați”, „împreună-lucrători” sau „iubiți”. Relațiile sale arată că misiunea apostolică se desfășura în spiritul unei autentice prietenii, bazate pe credință și pe slujirea comună.

În ceea ce privește prietenia dintre Petru și Pavel, trebuie să știm că, deși au avut temperamente și misiuni diferite, și chiar un moment de tensiune la Antiohia (Galateni 2, 11-14), ei au rămas uniți în aceeași credință și în aceeași slujire a lui Hristos. Tradiția Bisericii îi cinstește împreună ca pe „Cei doi corifei ai Apostolilor”, tocmai pentru că au arătat că unitatea în adevăr este mai importantă decât diferențele personale. Putem spune, așadar, că în propovăduirea apostolilor Petru și Pavel, prietenia nu este doar o relație umană, ci o comuniune în Hristos. Ea se întemeiază pe iubire, credință, smerenie, ajutor reciproc și pe slujirea aproapelui. Prietenia creștină devine astfel o cale de creștere duhovnicească și o mărturie vie a prezenței lui Dumnezeu în comunitatea credincioșilor.

Al doilea cuvânt „tineresc” – deși unii n-ar spune că tinerii au astfel de preocupări, privind doar la tinerii expuși mediatic sau doar la cei cunoscuți de ei – a fost slujirea lui Dumnezeu. Le-am răspuns direct acolo, în curtea Catedralei (monument închinat slujirii, în fond), dar repet și pentru ceilalți.

Sfinții Apostoli Petru și Pavel, deși au avut experiențe și misiuni diferite în Biserica primară, prezintă o înțelegere profund complementară a slujirii lui Dumnezeu. Pentru amândoi, slujirea nu este doar împlinirea unor obligații religioase, ci răspunsul întregii vieți la chemarea lui Hristos. Pavel consideră că slujirea izvorăște din harul primit de la Dumnezeu. Convertirea sa pe drumul Damascului l-a făcut să înțeleagă că tot ceea ce este și face se datorează milei divine: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1 Corinteni 15, 10). Pentru Pavel, slujitorul lui Dumnezeu nu se laudă cu meritele sale, ci recunoaște că Dumnezeu lucrează prin el.

La Petru am reținut împreună cu ei faptul că acesta subliniază că fiecare credincios primește daruri de la Dumnezeu pentru a le pune în slujba altora: „Fiecare, după darul pe care l-a primit, slujiți unul altuia ca niște buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu” (1 Petru 4, 10). Astfel, slujirea este administrarea responsabilă a harului primit.

Mie însă îmi place la ei o altă perspectivă: slujirea ca iubire și jertfă. După Înviere – țineți minte, sunt sigur – Hristos îi încredințează lui Petru păstorirea Bisericii prin cuvintele: „Paște oile Mele” (Ioan 21, 17). Pentru Petru, adevăratul slujitor este păstorul care își îngrijește turma cu dragoste și exemplu personal: „Păstoriți turma lui Dumnezeu... făcându-vă pilde turmei” (1 Petru 5, 2-3). Pavel vede slujirea ca pe o participare la jertfa lui Hristos. El suportă suferințe, prigoane și lipsuri pentru Evanghelie: „M-am răstignit împreună cu Hristos” (Galateni 2, 20). Viața sa devine o dăruire totală pentru mântuirea celorlalți.

Unde văd ei împlinită slujirea? O văd deplină, din perspectivă umană, ca slujire în Biserică. Petru accentuează caracterul comunitar al slujirii. Biserica este: „seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt” (1 Petru 2, 9). Toți credincioșii sunt chemați să participe la lucrarea lui Dumnezeu prin rugăciune, mărturie și fapte bune. Dar îndrumarea acestora nu este acordată universal, ci pe măsura harului și darului lui Dumnezeu.

Pavel dezvoltă imaginea Bisericii ca Trup al lui Hristos: „Voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte” (1 Corinteni 12, 27). Fiecare membru are o slujire proprie, iar diversitatea darurilor contribuie la unitatea și creșterea întregului trup. Astfel se ivește teologia slujirii ca mărturisire a credinței. Pentru Apostolul Petru, credinciosul trebuie să fie gata să mărturisească adevărul: „Fiți gata totdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră” (1 Petru 3, 15). Slujirea include mărturia curajoasă în fața lumii, oricât ar fi ea de ostilă Evangheliei. Pentru Pavel, misiunea apostolică este centrul vieții sale: „Vai mie dacă nu voi binevesti!” (1 Corinteni 9, 16). Propovăduirea în duhul Evangheliei lui Hristos este o datorie sfântă și o expresie a iubirii față de Dumnezeu și de oameni.

M-am întrebat, cu voce tare, care ar fi atunci scopul final al slujirii. Răspunsul nu e simplu. Pentru amândoi apostolii, scopul ultim al slujirii este slava lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor. Petru spune: „Ca în toate Dumnezeu să fie slăvit prin Iisus Hristos” (1 Petru 4, 11). Iar Pavel afirmă și el: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (1 Corinteni 10, 31).

Cred, așadar, că în viziunea Apostolilor Petru și Pavel, slujirea lui Dumnezeu este o lucrare întemeiată pe har, exprimată prin iubire, jertfă, responsabilitate și mărturisire. Petru pune accent pe păstorire, pe exemplul personal și pe viața comunitară, iar Pavel pe har, pe misiune și pe participarea fiecărui credincios la viața Trupului lui Hristos. Împreună, cei doi apostoli oferă imaginea completă a slujitorului creștin: un om transformat de Hristos, care Îl slăvește pe Dumnezeu slujind semenilor săi.

După ce ne-am închinat împreună sfintelor moaște din Catedrala Sibiului, le-am povestit despre un alt concept drag Sfinților Apostoli, și anume trăirea oamenilor în comuniune cu Hristos. Le-am spus simplu că tot ceea ce numim astăzi comunitate – pe linii de construcție diferite – are la bază acest concept al Sfinților Apostoli.

Comuniunea cu Hristos reprezintă una dintre temele fundamentale ale Noului Testament. Atât Sfântul Apostol Petru, cât și Sfântul Apostol Pavel prezintă viața creștină ca pe o unire reală și continuă cu Domnul Iisus Hristos, însă fiecare accentuează aspecte diferite ale acestei comuniuni.

Sfântul Petru pune accent pe urmarea lui Hristos prin credință, ascultare și participare la suferințele Sale. Pentru el, comuniunea cu Hristos înseamnă o viață sfântă, întemeiată pe iubirea lui Dumnezeu și pe speranța mântuirii. În A doua Epistolă Sobornicească, Petru îi îndeamnă pe credincioși să devină „părtași dumnezeieștii firi” (2 Petru 1, 4), arătând că prin har omul este chemat să participe la viața lui Dumnezeu. Această participare se realizează prin credință, virtute, cunoaștere, înfrânare și dragoste. De asemenea, Petru vede suferința pentru Hristos ca pe un mijloc de apropiere de El: „Întrucât sunteți părtași suferințelor lui Hristos, bucurați-vă” (1 Petru 4, 13). Astfel, creștinul nu trăiește doar învățătura lui Hristos, ci și experiența crucii Sale, cu nădejdea participării la slava Învierii. Un alt aspect important este apartenența la Biserică. Petru descrie comunitatea credincioșilor ca pe o „casă duhovnicească” și o „preoție sfântă” (1 Petru 2, 5), evidențiend faptul că comuniunea cu Hristos se trăiește în cadrul comunității ecleziale.

Sfântul Pavel dezvoltă mai profund dimensiunea mistică și ontologică a unirii cu Hristos. Pentru el, Hristos este centrul întregii existențe creștine. Expresia sa celebră: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20) exprimă cel mai bine această realitate. Prin Botez, credinciosul moare împreună cu Hristos față de păcat și învie împreună cu El la o viață nouă (Romani 6, 3-5). Pavel vorbește frecvent despre existența „în Hristos”, o formulă care desemnează starea celui unit cu Domnul prin credință și har. Această unire este susținută de lucrarea Duhului Sfânt, care îl face pe creștin fiu al lui Dumnezeu și moștenitor al împărăției cerești. Pentru Apostolul neamurilor, Euharistia este expresia concretă a comuniunii cu Hristos: „Paharul binecuvântării pe care îl binecuvântăm, nu este oare împărtășirea cu sângele lui Hristos?” (1 Corinteni 10, 16). Prin participarea la Trupul și Sângele Domnului, credincioșii devin un singur trup în Hristos. Totodată, Pavel subliniază dimensiunea comunitară a comuniunii, prezentând Biserica drept „Trupul lui Hristos” (1 Corinteni 12, 27), în care fiecare membru contribuie la creșterea întregului organism spiritual.

Atât Petru, cât și Pavel afirmă că mântuirea și viața creștină sunt imposibile fără o legătură vie cu Hristos. Ambii consideră credința, harul, sfințenia vieții și apartenența la Biserică drept condiții esențiale ale acestei comuniuni. Diferența principală constă în accentul teologic. Petru evidențiază urmarea lui Hristos prin sfințenie, ascultare și participare la suferințele Sale. Pavel dezvoltă ideea unirii mistice cu Hristos, realizată prin Botez, Duhul Sfânt și Euharistie, exprimată prin formula „în Hristos”.

Putem spune liniștiți că, în viziunea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, trăirea în comuniune cu Hristos reprezintă însăși esența vieții creștine. Această comuniune se realizează prin credință, har, participarea la viața Bisericii și prin cultivarea virtuților evanghelice. Dacă Petru pune accent pe imitarea lui Hristos și pe participarea la suferințele Sale, Pavel insistă asupra unirii lăuntrice și transformatoare cu Domnul. Împreună, cei doi Apostoli oferă o imagine completă a vieții creștine ca viață în Hristos, orientată spre sfințenie și îndumnezeire.

Au plecat tinerii din curtea Catedralei, dar m-au lăsat bucuros. Când întreabă ei, mă întreb și eu și mă întorc în banca studenției. Profesori? Petru și Pavel. Învățători distinși și destinși ai Evangheliei.