Tipicul, la prima vedere, este o sumă de indicaţii după care se săvârşesc slujbele Bisericii. Deşi cuvântul a devemit sinonim cu tipar sau model, totuşi, atunci când această regulă este absolutizată în abstract, fără a i se cunoaște dimensiunile, se ajunge la ceea ce numim rutină, fie pentru că se aplică fără discernământ, fie pentru că se eludează inconștient. Este şi motivul pentru care se tot repetă, în mediile bisericeşti, privitor la aceste exagerări tipiconale: „tipic, tipic şi la inimă nimic!”.

În general, sursele tipiconale provin din vechile tradiţii cultice, dar care se adaptează prin consens, ţinându-se seama de diversele nevoi spirituale ale celor ce cred, de timpul şi modul aplicării lor, întotdeauna avându-se în vedre creșterea nu plafonarea în credință. De exemplu, alta este rânduiala slujbelor în viaţa monahală, alta în viaţa creştinilor de mir; altul este programul catedralelor, altul cel al nevoilor misionare etc. Cu toate acestea, exigența vieții de creștin este una singură și de aceea, niciodată indicațiile tipiconale nu vor urmări relaxarea, ci întreținerea activă a acestei exigențe. Pe scurt, tipicul este o sinteză a diferitelor rânduieli de rugăciune publică, ce are drept scop atât armonizarea cultică, a oricărei biserici particulare cu întregul Ortodoxiei, cât și permanenta prefacere lăuntrică în măsurile bine echilibrate ale celor plini de experiența Duhului.

Însă, faţă de înţelegerea şi asumarea tipicului, avem cel puţin două extreme. Una priveşte pe cei relaxaţi, care înlocuiesc recomandarea tipiconală cu o rânduială personală „după bunul plac”. Alţii, şi oarecum la antipodul celor dintâi, tratează tipicul ca o normă căzută din cer, care trebuie respectată în fiecare virgulă a lui. Şi unii şi alţii, exagerează fie prin indiferenţă vinovată, fie prin scrupulozitate rigidă.

Este adevărat că regula cea mare a tipicului este centrată pe sintagma: „cum va voi cel mai mare”. Şi aceasta e o mare binefacere a lui. Cu toate acestea, nu înseamnă că cel mai mare se substituie Bisericii, nici că el poate adăuga sau omite ceva din Canonul Liturgic. Mai degrabă, acestă sintagmă, opreşte orice motiv de disensiune între relaxaţi şi acrivişti, purtate pe marginea indicaţiilor tipiconale, totodată atenţionând că toate indicațiile tipiconale au aceeași valoare mistagogică ca și imnologia însăși (Makarios Simonopetritul, Triodul Explicat. Mistagogia timpului liturgic, Deisis, 2003, p. 12) și vizează o anume stare la care ele trimit. De cealaltă parte, tot cel mai mare are datoria să atragă atenția că nu trebuie să se aibe în vedere doar formula tipiconală, considerându-o un fel de act magic, valoros în sine, şi care, prin simpla ei aplicare schematică (de teama unei pedepse divine, care s-ar simţi jignită că se omite ceva din tipicul slujbelor) atrage siguranţa aplicării harului divin.

În alte cuvinte, tipicul este un anume parcurs, care trimite la un înţeles mai adânc ce trebuie descoperit, la o stare ce trebuie căutată înlăuntru, nu înafară. Acest parcurs are valoare de indicator către, ce are nevoie de o anumită destinaţie, care să-i descopere valoarea.

Această destinaţie nu este altceva decât Teologia sau Viaţa plină de Duh care stă în spatele tipikonului și pe care cei ce au experimentat-o ne-au așezat-o într-o rânduială verificată, în măsuri, cadențe și ritmuri bine dozate, ca să dea un rezultat pe măsură. Acest sens al tipikonului trebuie căutat, asumat şi aprofundat. Altfel, rămânem la suprafaţă, într-un colţ de autosuficienţă vinovată. Părintele Rafael Noica, afirmă într-una din conferinţele sale, că nimic din rânduiala cultică a Bisericii nu este teorie, ci totul este experienţă, trăire. Această concluzie, deloc exagerată, răstoarnă înţelesurile rigide ale tipicului, aducându-le de la extreme, către o abordare teologică. 

Prin urmare, slujbele Bisericii sunt realităţi trăibile total, experienţe de viaţă calitativă sau de calitate dumnezeiască, care ajung în viaţa noastră în măsura în care ne prefacem prin participarea activă şi conştientă la ele. De aceea, în nici un caz, ele nu operează doar prin aplicare strictă, pentru că viaţa se trăieşte nu se imită. Mai mult, această bogoţie de viaţă, ascunsă în spatele unei rînduieli tipiconale, ne este transmisă doar într-o mică măsură la nivelul rânduielii cultice, fiind o invitaţie către o imensă experienţă duhovnicească a Bisericii  pe care tipicul doar ne-o recomandă nu ne-o impune. În acest sens, slujbele şi întreaga rânduială cultică este Teologie, atât pentru că în fiecare gest şi cuvânt se rememorează întreaga conştiinţă eclesială, prin Duhul cel Viu, dar mai ales prin Adevărul experimentat, care se sustrage oricărei raţiuni teoretice sau de rutină. Numai aşa înţelegem de ce dogmele Bisericii sunt cultice, iar cultul are o structură dogmatico-doxologică. Aşa dogmele ies din zona speculaţiei teoretice, iar cultul scapă de tentaţia magică şi de rigiditate.

De fapt, experienţa noastră în Biserică, ne arată acest adevăr. Astfel, ori de câte ori participăm la slujbele Bisericii fără implicare sau din automatism religios şi, mai ales când, nu se observă niciun spor duhovnicesc, iar rutina ne stoarce de orice strop de energie spirituală e semnul evident că suntem cu totul depășiți de înțelesurile mistagogice atât ale imnelor auzite, cât și a modului și timpului săvârșirii lor, adică a tipicului. Dimpotrivă, atunci când colaborăm activ, conştienţi de Adevărul celor săvârşite și înțelegând la ce suntem invitați prin fiecare slujbă, urcăm treaptă cu treaptă către înţelesurile odihnitoare ale fiinţei noastre şi parcă ne sporesc puterile, iar ceea ce părea a fi speculaţie înşelătoare și teorie seacă devin prilej de uimire şi adorare. Mintea se smereşte, genunchiul se pleacă în faţa Adevărului-Iubire-Persoană, care ne trăieşte şi pe care-L întâlnim pe fundalul unei anume Rânduieli bisericeşti, timp în care nici nu se ştie cât mai contează conținutul, forma, tipicul sau virgula lui, fiind depășite prin asumare.

De fapt, aceasta este inima Teologiei. Nu a vorbi despre Dumnezeu sau a avea pretenţia că-i aduci închinare prin laudele corect adresate, cât mai ales prin experienţa întâlnirii personale cu El. Chiar dacă nu voim a recunoaşte, cultul este sursa perpetuă a Teologiei, mai mult decât orice ştiinţă sau obiect al teologiei de şcoală. Aşa ni se confirmă că la slujbe, nu noi slujim lui Dumnezeu, ci El ne slujeşte nouă. De aceea, întâlnirea cu El este atât de copleşitoare încât, adesea, uiţi de orice formulă tipiconală, recomanzi tuturor experienţa şi surâzi oricărei încercări de a rata prin acrivie sau nepăsare, o astfel de Frumuseţe, dar aşteptând înţelegător, timpul lămuririi lor.

Peste toate, este un fapt atât de viu, de pătrunzător, de real, şi de binefăcătoar încât revii la el permanent, în, prin şi dincolo de slujbe sau de ritualul bisericesc.