Cauzele dependenței emoționale își au rădăcina în frageda copilărie. Când copilul se naște, el se află în strânsă dependență de mama sa. Natura prevede o relație de simbioză între mamă și copil, în care aceștia nu se simt entități separate. Acesta este un dar al lui Dumnezeu, care îi garantează pruncului îngrijirea de care are nevoie, sentimentul de siguranță și de încredere. Stadiul acesta durează aproximativ nouă luni, până când copilul începe să se târască și apoi să meargă. 

Cea mai importantă sarcină a perioadei de dependență dintre mamă și copil este stabilirea legăturii emoționale, care servește pentru copil drept bază a încrederii lui în lume și a dezvoltării lui. Copiii care au străbătut stadiul acesta în mod normal, deplin, care au avut o bună legătură emoțională cu părinții lor, care au primit suficientă dragoste și grijă, nu se tem să exploreze lumea, se apropie cu ușurință de alți oameni, sunt receptivi și deschiși față de educație.

Dacă în acest stadiu al dezvoltării s-a petrecut o „defecțiune” – dacă, de exemplu, mama a fost distantă, dacă în familie a fost o atmosferă tensionată, dacă era dorit un băiat, dar a venit pe lume o fetiță etc. – și nu a fost stabilită o strânsă legătură emoțională între mamă și copil, la copil nu va apărea sentimentul de siguranță. Acești copii se tem de lumea înconjurătoare și de schimbări. Ei se apropie de alți oameni cu sfială și cu prudență, ceea ce le îngreunează explorarea necunoscutului. Acești copii sunt excesiv de atașați de părinții lor. Insuficiența dragostei, atenției și grijii îi face vulnerabili și „lipsiți” de părinți, iar în viitor – dependenți de oameni.

(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2012, p. 26-27)