Între timp rugăciunile și psalmul „Fericit cel fără prihană” se sfârșiseră. Am adresat cuvinte binevoitoare celor prezenți și ei mi-au făcut cunoscut o poruncă a prietenului meu, către care m-am întors.

– Cum vă simțiți? am întrebat aproape de urechile lui.

A zâmbit. A răspuns, cu zăbavă și adânc, de abia auzit:

– Mă duc. „Căci nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim și dacă murim pentru Domnul murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 7-8). Tu păzește testamentul, iubirea...

Și a tăcut. Și după puțin:

– Iubirea, frate... Și iarăși a tăcut.

Iar eu plângeam. El, suspinând din adânc, a făcut un ultim efort să-și concentreze puterile care-l părăsiseră, a ridicat mâna dreaptă, ca și cum ar fi voit să-mi spună ceva. Eu, aplecându-mă spre fața lui, așteptam să ascult. O tăcere adâncă domnea în Colibă. Cu un glas stins, numai cu ecoul respirației, cu privirea pironită spre un Hristos răstignit, abia a reușit să articuleze cuvintele:

– Iubirea, frate Teolipt, iubirea...

Dreapta lui căzu grea pe pieptul său. A închis obosit ochii. Respira adânc. Părinții urmăreau scena.

– Se apropie, le zic eu.

– Da, răspund ei.

– Sunt gata cele de îngropăciune? am adăugat. Ei au dat afirmativ din cap.

– Un preot? am întrebat. Mi l-au arătat pe cel mai bătrân, care, așa cum mi-au spus, l-a împărtășit pe Pustnic cu Preacuratele Taine, înainte de sosirea mea... Deodată, fața Pustnicului s-a luminat. A deschis ochii, a mișcat capul în semn de salut și îngăimând „Vino! Amin”, și-a dat ultima suflare, sufletul lui sfânt...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 165-166)