Psihologia a dat numeroase definiții timidității. Ce are de spus teologia ortodoxă cu privire la acest subiect? Protos. David Roşca consideră că am putea defini timiditatea ca o fiică a fricii, mai exact, ca o stare sufletească afectivă compusă din ceea ce Sfântul Ioan Damaschin a definit a fi ezitarea, sfiala şi ruşinea. „Deci, timiditatea are aceste trei ingrediente: ezitarea, ca nu cumva să fie ceva greşit în ceea ce vrem să întreprindem; sfiala, ca nu cumva să primim vreo dojană; ruşinea, ca nu cumva să ajungem de râsul celorlalţi şi să fim dezonoraţi”.  

Timiditatea nu are ca sursă ceva păcătos sau pătimaş, pentru că ezitarea, sfiala şi ruşinea nu sunt nişte stări prin sine păcătoase sau pătimaşe. Însă, dacă starea de timiditate depăşeşte anumite limite şi intensităţi, ea poate fi o fiică a laşităţii, a nebărbăţiei, a fugii de responsabilitatea propriilor alegeri şi fapte. Doar în cazul acesta se poate spune că da, este păcătoasă, deoarece şi cauza ei este păcătoasă.  

„Timidul poate să aibă o dreaptă smerenie și o prețuire a celorlalți”

Arhim. Nichifor Horia consideră că timiditatea ar putea fi înțeleasă teologic ca o neîndrăzneală în sens bun, foarte apreciată de Sfinții Părinți. În acest caz, omul, fără să aibă o nesiguranță, poate avea o dreaptă smerenie, o prețuire, o cinstire a celorlalți, o dreaptă așezare, care-l face să nu-i jignească pe ceilalți nici măcar cu o privire, deci opusul disprețului, al obrăzniciei. „Totuși, de multe ori timiditatea, așa cum o înțelegem noi, are și un mic aspect peiorativ, al unei neîndrăzneli care vine din niște complexe de inferioritate de care nu suntem atât noi vinovați, cât pot fi părinții, școala, profesorii, toți ceilalți. Ea poate avea și aspectul unei nesiguranțe, al unei expectative până când omul începe să cunoască ce se întâmplă în jur, după care își va stabili niște raporturi firești, acestea însemnând nu atât obrăznicie sau dispreț, ci îndrăzneală atunci când trebuie, pentru că timiditatea poate însemna și frica de a întreprinde orice, frica de a greși”, apreciază părintele.

Frica este și un rod al imaginației care deformează realitatea, prezentând acțiunea pe care persoana timidă o are de îndeplinit ca fiind foarte grea, plină de primejdie sau cu totul imposibilă. O altă cauză duhovnicească este neștiința lucrurilor așa cum le-a creat Dumnezeu sau o cunoaștere eronată a acestora. Protos. Dosoftei Dijmărescu afirmă că timiditatea are drept sursă și slava deșartă, teama de a nu părea prost în ochii altora, teama că dacă cumva spui ceva, n-o să fii apreciat.

„Copilul se raportează la mamă și la tată ca la niște repere”

Potrivit psihologilor, la baza timidității stă frica de eșec, de a nu dezamăgi, de a nu se ridica la standardele așteptate, frica de a fi evaluat negativ. Frica este aceea care reține persoana să întreprindă o acțiune. E vorba și de modul în care timidul percepe relațiile.

„Câteodată și părinții îmi spun despre copilul lor: <<încerc să vorbesc cu el, să-l întreb una, alta. Se închide, e rezervat, nu-mi răspunde. Nu știu cum să comunic cu el>>. Acest concept de comunicare, de relaționare apare foarte des în problematica timidității”, e de părere Roxana Dumitru, psiholog școlar.

Timiditatea e încurajată și de forțe exterioare, precum condițiile de interacțiune din familie, de la școală, de la locul de muncă. Iată un exemplu relatat de arhim. Nichifor Horia ce ilustrează perfect această practică întâlnită, din păcate, în unele familii: „Să presupunem că am o fetiță, care e un copil absolut normal, iar eu, de mică, îi spun: Ești o proastă, ești o urâtă! Cine se uită la tine? Habar n-ai, nu știi să deschizi gura. Copilul respectiv, și la școală, și peste tot, va avea această timiditate, va merge cu această frică, neîncredere. I s-a spus permanent de către mama că e proastă. Chiar dacă la școală e valorizată sau e prețuită, îi va trebui mult timp și un mare efort să depășească niște blocaje, și ea le poate depăși după ce trece prin revoltă, prin ură, furie. Când trece și înțelege, se pot declanșa niște mecanisme protective care vor s-o scuze pe mamă. Ea vrea s-o ierte, dar n-o iartă adânc și atunci nu-și trăiește furia până la capăt. În măsura în care lucrurile acestea nu sunt vindecate în ea, acele cuvinte  spuse de mama vor mai avea putere, fiindcă la început, copilul se raportează la mamă și la tată ca la niște repere și ia tot ce îi spun aceștia drept adevăruri fundamentale”.

„Când mi-a fost mai greu, mama nu a fost lângă mine”

Psihologul școlar Liliana Anton subliniază că într-un procent de 30%, timiditatea ține și de cauze exterioare. „E foarte important să ai o relație bună cu mama, cu tata, să te simți bine în familie, să ți se acorde atenție, pentru că în lipsa  acestora  apare timiditatea. Se poate spune și astfel: nu am curaj pentru că nu am avut în familie susținerea, îndemnul necesar de a depăși anumite momente din viață. Când mi-a fost mai greu, mama nu a fost lângă mine. Avem tot mai mulți copii ai căror părinți au plecat la muncă în străinătate și ei simt că în toată această luptă a vieții sunt singuri”, apreciază dânsa.

Psihologii intervievați au afirmat că aproximativ un sfert din copiii care le solicită ajutorul prezintă timiditate. De fapt părinții sau profesorii sunt cei care îi sesizează.

Lipsa afectivității se numără printre cauzele apariției timidității. Părinții nu conștientizează că cea mai importantă investiție într-un copil este partea emoțională, nu cea materială.

„Eu cred că foarte mulți copii se realizează fără partea aceasta materială mult mai bine decât cei cărora li se oferă tot ce-și doresc și duc lipsă de partea emoțională. Un copil care se trezește având totul de-a gata nu întâmpină niciun obstacol și nu are nicio dorință”, subliniază Liliana Anton, psiholog școlar.

Cum ați reacționa dacă ați ați auzi un elev de clasa a VIII-a cu o situație foarte slabă la învățătură întrebând-o pe dirigintă: <<Doamna, dar de ce trebuie să învăț eu?/  Dar nu vrei să termini opt clase?/  N-am nevoie de opt clase. / Dar ce vei face tu mai departe, cum vezi tu viitorul tău?/  Doamna, mama are două vile și patru mașini, așadar ce folos să învăț eu, pentru că eu am deja aceste lucruri?>> Copilul nu conștietizează că doar ca să întreții acele case, acele mașini trebuie să învețe, să știe să muncească, pentru că și ele se deterioriază în timp.

„Ne punem copiii în permanență în fața unor competiții”

Anumite caracteristici ale societății și culturii în care trăim pot accentua sau chiar declanșa timiditatea. Protos. David Roşca de la Mănăstirea Putna  pune pe primul loc proasta educaţie, atât cea din familie, cât şi cea de la şcoală, iar mai apoi impactul negativ al mass-media, care trezeşte şi hrăneşte înclinaţiile păcătoase.

Despre competitivitate, o altă tendință a societății de azi, ne vorbește psihologul școlar Roxana Dumitru: „Ne punem copiii în permanență și chiar de mici în fața unor competiții, îi punem să se lupte pentru a obține valorizare, încurajare, laude. În învățământul românesc se dorește să fii bun la toate și se creează competiții privind notele, să fiu mai bun decât X. Părinții, la fel, întreabă acasă: tu ai luat 8, dar X cât a luat? A, a luat 10? Înseamnă că el poate, dar tu de ce nu poți? Și tot așa. Nu se merge pe ideea că fiecare persoană are niște înclinații, niște aptitudini pe care să le dezvolte la maximum și să fie îndrumată către un anumit domeniu. Un copil poate să fie foarte bun la desen, dar nu-l apreciază nimeni pentru că acasă părintele va spune că toată lumea este bună la desen și toată lumea ia 10, deși lucrurile nu stau chiar așa”.

Psihologul școlar Liliana Anton accentuează aceeași tendință: „În societatea noastră, unde concurența pe toate planurile - de a fi cel mai grozav, de a câștiga banii cât mai ușor  - este pe primul loc, timizii nu sunt văzuți bine deloc. Timiditatea lor e uneori confundată cu alte aspecte negative, când în spatele acestora s-ar putea să fie niște oameni bine pregătiți, cu studii, care însă nu reușesc să se pună în valoare, să arate ceea ce știu foarte bine”.

Lipsa de dăruire pentru celălalt, o cauză a timidității

Bernardo Carducci, un cercetător al domeniului spune că și preferința pentru comunicarea pe internet alterează relații interumane de zi cu zi, cu consecințe negative pentru timizi. Philip Zimbardo, un alt specialist consideră că o persoană poate  deveni timidă nu din cauza deficiențelor sau temerii de a fi respinsă, ci pentru că nu învață la timp abilitățile sociale de bază și nu interacționează cu alte persoane.

Iată ce mai poate declanșa timiditatea: „Lipsa de dragoste, egocentrismul, lipsa de dăruire pentru celălalt, acestea-i fac pe oameni să nu aibă curaj. E clar, dacă ai un timid prin preajmă sau printre persoanele apropiate, mereu trebuie să-l iei de mână și să-l tragi afară din carapacea lui, să-l încurajezi”, consideră protos. Dosoftei Dijmărescu de la Mănăstirea Putna.

În relațiile cu ceilalți, timidul se situează în ipostaza copilului neîndemânatic, nepregătit, iar în relațiile cu sine îmbracă haina părintelui autoritar, necruțător. Iată care sunt cele mai frecvente idei ale lui în raport cu ceilalți: „Dacă sunt respins, nu mai comunic.”/„ Nu sunt suficient de bun pentru a-mi exprima punctul de vedere.”/ „Tăcerea e de aur.” /„Eu oricum nu contez.”/„Am să spun o prostie.”/„Chiar dacă spun o glumă, cei din jur râd de mine, nu de gluma mea”.

În tot ceea ce face, timidul tinde spre perfecțiune și se străduiește foarte mult. Scrupulozitatea este o caracteristică a muncii sale. Modestia sa, rezultată adesea din conștientizarea faptului că oricând poate greși, și sensibilitatea lui  îl fac apreciat în anturaj, dar și în relațiile de la locul de muncă.

„Dacă-i  iubești pe oameni, te cheamă inima către ei”

Mai există o caracteristică, prezentă nu doar la timizi: frica de oameni. Cum o putem depăși? „Frica de oameni dispare atunci când începi să-i iubești. Iubirea și rugăciunea pentru ceilalți, compătimirea lor creează deja o legătură duhovnicească cu ei. Și atunci când ai această legătură  duhovnicească creată, e mai ușor o umpli cu elemente concrete în viața de zi cu zi. Dacă-i iubești pe oameni, te cheamă inima către ei și nu vei rezista să nu-ți exprimi iubirea în fapte concrete. Și astfel crește comuniunea, apropierea față de ceilalți”, afirmă protos. Dosoftei Dijmărescu.

Protos.  David Roșca consideră că există şi o frică de oameni bună ce ne ajută, în cazul în care nu mai avem în noi frică de Dumnezeu, să ne abţinem de la anumite fapte păcătoase, măcar de ochii oamenilor. Însă, în măsura în care cineva este stăpânit de timiditatea cea rea, în aceeaşi măsură este stăpânit şi de o frică de oameni negativă şi paralizantă. Atunci, cel în cauză trebuie să-şi oţelească voinţa şi să se silească din toate puterile să-şi depăşească această stare.

Când observă că timiditatea este doar starea nevinovată a celor trei ingrediente - ezitarea, sfiala şi ruşinea, omul nu are de ce să-şi facă probleme de conştiinţă. Când aceste trei ingrediente rămân în limitele cuminţeniei, dau sufletului o anumită gingăşie, pe care el trebuie să o păzească. Însă, când observă că timiditatea ia forme păcătoase, atunci trebuie să se lupte cu păcatul şi patimile din care provine: nebărbăţia, laşitatea şi fuga de responsabilitate.

„Doamne, ajută-mă să nu fiu copleșit de ceva sau de cineva”

Potrivit protos. David Roșca, creştinul n-ar trebui să-şi facă din timiditate o ţintă, nici să-și pună problema cum să şi-o convertească sau să şi-o reorienteze. Ţinta creştinului este să împlinească cuvântul lui Hristos, care a spus: ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Luca 10, 27). Dacă creştinul se luptă să împlinească acest cuvânt, atunci el dobândeşte o gingăşie sufletească extraordinară.

„Creștinul trebuie să vadă ce deficiențe îi aduce timiditatea, cum o poate rezolva și ce pierde prin ea, unde nu este el ca fire întreagă. Doamne, ajută-mă să nu fiu copleșit de ceva sau de cineva - așa să se roage timidul și va reuși. Atunci când vede că se declanșează manifestările specifice lui, să se silească să nu acționeze potrivit lor, pur și simplu. Să nu le ia ca un criteriu”, evidențiază protos. Dosoftei Dijmărescu.

„Când vindecarea este una autentică, și relațiile vor fi mai bogate”

Părintele Arsenie Boca spunea că taina artei de a se putea conduce cineva pe sine însuși constă în a se cunoaște, a-și ști scăderile: din lene, cele constituționale, cele din negrijă, cele din superficialitate, cele din patimi și să se lupte stăruitor împotriva lor. Dacă cineva nu își dă seama de ceea ce este, nu va înțelege nici trebuința de a se corija, de a se îmbunătăți ca fire.

„Cu cât suntem mai vindecați, cu atât ne deschidem mai ușor spre alte relații; altfel avem tot felul de frici mascate, cosmetizate. Noi știm că nu e bine să fim timizi și ne cosmetizăm timiditatea, încercăm să ne apărăm, trecem la atac. Sunt multe scheme pe care le facem conștient sau subconștient. Dar pe măsură ce vindecarea este una autentică, și relațiile vor fi mai bogate, nu ne vom încurca în fel de fel de blocaje, în fel de fel de furii care probabil retrăiesc lucruri nespuse în cuvinte în copilărie, suferințe, dureri, complexe, care se reiterează de fiecare dată”, concluzionează arhim. Nichifor Horia, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor. (Vom reveni cu soluțiile duhovnicești și psihologice ale timidității într-un articol viitor.)