Rolul părinților este esențial în educația copiilor. Misiunea noastră de a crește copii veseli, senini și frumoși sufletește este grea. De multe ori, rezultatele se lasă așteptate. Dar când vezi realizările copilului tău, îți dai seama că efortul a meritat din plin, căci îți încununează strădania de până atunci, iar satisfacția succesului este cu atât mai mare și te umple de bucurie.

Între dascăli și părinți ar trebui să existe o relație foarte strânsă, pentru că toți urmăresc același scop: o educație cât mai bună a copiilor. Asta nu înseamnă că putem lăsa doar pe seama cadrelor didactice resposabilitatea educației, iar noi să ne vedem de viață, fără să ne implicăm aproape deloc. Până la urmă, educația copilului este în primul rând responsabilitatea noastră. 

Am avut zilele trecute o discuție interesantă cu un părinte care era foarte nemulțumit de felul în care privea propriul copil viața lui ca viitor adult – trebuie să menționez că este vorba despre un elev de clasa a XII-a. Ca mulți tineri ai zilelor noastre, nu știa exact ce-și dorește să devină, pentru că, până la un anumit punct, părintele este cel care se gândește și hotărăște drumul pe care-l va parcurge copilul său. Vine, însă, un moment în care hotărârile cu privire la viitoarea carieră le ia tânărul, sfătuindu-se în prealabil cu părinții săi.

Multe meserii au dispărut, au apărut altele noi, despre care generațiile mai în vârstă nu știu absolut nimic. De aceea, în timp, pot să apară dificultăți de înțelegere în ceea ce privește importanța reală a unor îndeletniciri.

Revenind la părintele cu care am discutat, acesta își sfătuise copilul să meargă la o facultate cu profil real și să îmbrățișeze, apoi, misiunea de dascăl. Tânărul a refuzat tranșant, și a dat și argumente: în primul rând, este o meserie foarte grea, pentru că trebuie să ai grijă de cel puțin douăzeci și cinci de copii, minim patru ore pe zi. În al doilea rând, trebuie să-i înveți ceva pe acei copii, fie că au nevoie de materia predată de tine, fie că nu. Și trebuie să realizezi multe activități extrașcolare; trebuie să corectezi sute de lucrări, ore în șir; să nu te enervezi (pentru că se stresează copiii) etc. Și, desigur, argumentul cel mai important pe care l-a adus tânărul în cauză a fost faptul că, după câtă muncă depui pentru a fi profesor, mai ești și prost plătit – cu alte cuvinte, muncă multă, satisfacții puține. Părintele a încercat să-l determine pe tânăr să se gândească la această carieră ca fiind o alternativă bună, dar fără succes...

Alegerea unei meserii este un lucru foarte dificil în zilele noastre, deoarece totul e nesigur: continua dezvoltare a unor domenii se face, de obicei, în detrimentul altora. Însă noi știm că nu contează ce profesie alegi, dacă aceasta îți place și îți aduce satisfacții – chiar dacă nu sunt, neapărat, de ordin material. Asta ar trebui să știe și copiii noștri: că viața poate fi frumoasă, chiar dacă nu câștigi atât de mulți bani pe cât ți-ai dori, că poți fi fericit și împlinit dacă ceea ce faci e din pasiune. Iar cariera de profesor este, aș zice eu, o misiune, nu o meserie. Dar despre asta vom vorbi, poate, cu alt prilej.