Mai demult doream să merg la mănăstire.

Cine n-a dorit să ajungă la mănăstire?!

Prietenul meu stă şi se gândeşte dacă să se căsătoreas­că cu mine sau să mă lase, crezând că, zice el, mă poate împiedica din drumul meu, deşi eu nu mă mai gândesc la mănăstire...

Păi spune-i omului că-l placi. Zi-i: Nene, te iubesc! Asta e! Voi ce credeţi? Că mănăstirea e alternativă la defularea organică a unei iubiri ratate? Dumnezeu să mă ierte! Ce, e spital spiritual mănăstirea? Mănăstirea este maximum de responsabilitate în raport cu iubirea. De ce? Pentru că, nemanifestând-o fizic pur niciodată, totul trece în metafizic şi, din preaplinul iubirii tale, ceilalţi se umplu de iubire. Vedeţi într-o mănăstire de maici... şi covoarele sunt curate, şi ciorba e mai bună, şi icoanele sunt curăţate de praf. Într-o mănăstire de părinţi auten­tici, la fel - când zic monahi, nu zic euromonahi, zic mo­nahi, deci nu băieţii cu VW Golf ultima generaţie, care încă nici n-a apărut pe piaţă, ci oameni dedicaţi lucrului pe care-l fac, că despre caricaturi vorbim altădată, la tera­pia dramelor din biserică. În esenţă, astfel de oameni s-au retras din lume tocmai ca să-şi arate compasiunea faţă de ea şi să o împlinească în iubirea lor. Ispita, pozitivă de cele mai multe ori, ispita călugăriei, zic, apare întotdeau­na la studenţii în teologie. De ce? Că noi ce facem? Noi citim Filocalia, dormim imediat pe-o scândură sau, dacă nu, ne culcăm pe jos, punem capul pe o cărămidă, ca să ne ascetizăm cu totul. Nărozi, nărozi, da inimoşi! Că, uneori, după 100 de ani de pustie călugării n-au căpătat lucrurile pe care noi credem că le căpătăm dacă dormim trei zile cu capul pe cărămidă, asta e altceva... Sigur că e o ispită pozitivă să îţi doreşti liniştea călugăriei, să îţi do­reşti împlinirea în călugărie. Da, este ispită pozitivă, dar tu, care nu rabzi nici măcar o oră de căldură în banca de la şcoală?! Tu, care nu eşti în stare să asculţi un insipid?! Uite, aşa să vă faceţi testarea la ascultarea creştină pe care o aveţi: la cel mai tâmpit profesor pe care îl ştiţi în tot habitatul universitar, mergeţi şi staţi nemişcaţi o lună şi ascultaţi-l ce prostii scoate din el. Ce înseamnă asta? Ascultaţi-mă bine! Asta vă dovedeşte care e misiunea voas­tră de studenţi: să staţi, să ascultaţi. La noi s-a seminari­zat totul: studentul, dacă se poate, să treacă la catedră şi profesorul în bancă. Şi studentul să zică vrute şi nevrute, superficialisme şi stupizenii, frumuşele altfel, împache­tate frumos în staniol, şi profesorii să ia notiţe, ca noi, care ne ghidăm după principiul clientul nostru, stăpânul nostru, nu? Deci noi, fraierii, care suntem stăpâniţi de această cantitate universitară care ne zdrobeşte calitativul universitar sau calitativul academic, să creăm nişte reţete soft, aşa, să nu vă deranjăm cumva la stomăcelul conşti­inţei. Spunem: curvia e păcat! Nu! Ştiţi: „Curvia este o manifestare oarecum negativă a unei părţi a firii umane care tocmai în clipa asta se centrează lateral stânga sus, dreapta jos". Tendinţa aceasta de softizare a Evangheliei arată neputinţa noastră de a fi foarte fermi până la capăt.

Deci soluţia pentru cazul enunţat, punctual, este ur­mătoarea: Omule, nu mă călugăresc! Hai să ne luăm! Hai­de să facem din viaţa noastră întreagă o doxologie adusă lui Dumnezeu. Nici la mănăstire nu se poate Liturghie fără părintele, maicile nu se pot strânge să cânte Liturghia, că Duhul Sfânt nu vine pe cântat la strană. Dar nici părintele nu poate să facă Liturghia fără să aibă strana cântând sau măcar mormăind acolo, ceva, sau măcar încă o prezenţă umană în arealul lui liturgic, arătându-se prin aceasta că, de fapt, nu există exclusivitate: ori, ori! Ori mănăstire, ori măritiş! Vă spun eu că nu e aşa! Ori iubeşti, ori nu iubeşti! Aşa da! Vorba lui Lossky, a aceluiaşi Lossky: Ori iadul, ori raiul! A treia cale nu există, că noi totdeauna căutăm a tre­ia cale... Dacă s-ar putea să o mai întindem un pic, aşa, într-un concubinaj spiritual în care noi nu ne culcăm unul cu altul, dar în mintea noastră, Dumnezeu să mă ierte! Filme după filme, rolă după rolă! Dar noi suntem puri! Ştiţi... ca ăla care zice: Eu sunt un foarte mare postitor. Zice: Unde aţi fost? În Africa! Şi cum a fost? Am postit, am mân­cat numai banane şi portocale. De fapt, numai aşa ceva se găsea pe-acolo! Frate, posteşti cu porcul cu mărul în gură pe masă! Când ai preaplinul iubirii deplin, te duci să-ţi posteşti iubirea în mănăstire. Că dacă eşti o acritură de muiere şi-o cutră de bărbat, ce să cauţi în mănăstire? Să-I acreşti sufletul lui Hristos? Du-te de-ţi cată de lucru! Sapă şanţuri, construieşte case, defulează în piatră şi în altceva, dar nu în Calea lui Hristos. (...)

Societatea naşte viziunea aceasta a defulării, ca şi cum mănăstirea ar fi soluţia soft, spray-ul. Celălalt exemplu, dacă-l vreţi, e din Virgil Gheorghiu, Tatăl meu, preotul care s-a suit la Cer..., când bietul Virgiluş se duce să se joace lapte gros cu ăia din gaşca lui, din generaţia lui. Şi ăia îi zic: „Gilule, ne pare rău, tu nu poţi juca lapte gros!" „Poftim? Păi eu am vârsta voastră, sunt coleg cu voi!" „Păi tocmai asta e! Că noi mai scăpăm câte un cuvânt urât, ne mai lovim..." „Şi eu de ce n-aş juca cu voi?" „Păi nu, că tu eşti preotul generaţiei noastre." La noi, cum aud ăştia că eşti la teologie, cum te trag în jos: Hai, bă, la o bere! Las-o, bă, că n-are nimic. O ţigară... Dă-o, băi, încolo! O muiere..., ei, acolo, o muiere... Societatea nu mai creează scutul de rezistenţă împotriva ispitelor pentru cei care vor să se dedice vieţii în Hristos. Şi să ştiţi că asta este una dintre marile noastre probleme!

Cu alte cuvinte, spune-i feciorului că îl iubeşti şi mai vedem...

(Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 54-58)