Slujba vecerniei ce deschide o nouă zi liturgică își are începutul printr-un act liturgic, care se desfășoară dincolo de spațiul bisericii. Înainte de sosirea preotului, oficierea slujbei de seară este anunțată și vestită întregii comunități, prin sunetul toacei și al clopotelor. După o rânduială anume, un bărbat, monah sau monahie în cazul mănăstirilor, închinându-se și rostind rugăciunile începătoare, lovește în toacă după un anumit ritm, alternând cu tragerea clopotelor, de obicei în trei „stări”.

Acest act liturgic își are începutul în primele secole ale religiei creștine. În timpul persecuțiilor, slujbele erau anunțate prin bătaia în ușă cu un ciocan de lemn. După numărul și ritmul bătăilor, creștinii aflau locul întâlnirii euharistice. După pacea adusă de Sfântul Constantin cel Mare, reminiscența ciocanului de lemn a fost dezvoltată în toaca și în clopotele actuale. Mai târziu, în scrierile Părinților Bisericii, toaca a devenit simbolul lemnului Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos și al cuielor bătute în Sfintele Sale mâini.

Dincolo de explicația simbolică a sunetului de toacă, rațiunea practică acestor acte este anunțarea credincioșilor că, din acel moment, a început o nouă zi liturgică, un nou timp sfințit. Mai ales în mediul rural, sunetul toacei și al clopotelor a fost văzut, dintotdeauna, ca fiind chemarea la rugăciune și la slujbă. Bunicii și străbunicii noștri, chiar dacă nu puteau participa la biserică, după „toaca de seară” se opreau din activitățile cotidiene, pregătindu-se pentru slujba de a doua zi.