În toate slujbele Biserica se roagă prin textul ecteniilor și a rugăciunilor pentru „bunăstarea” tuturor. În rânduiala Tainei Cununiei această cerere este accentuată și mai mult, slujitorul cerând lui Dumnezeu să dăruiască mirilor „bunătăți în viața lor”, „sporire vieții”, „desfătarea bunătăților”, într-un cuvânt bunăstare în tot mersul lor lumesc spre veșnicie.

Taina Nunții dăruiește soților harul de a-și duce viața conjugală și familială în unire, armonie și rodnicie, împărtășindu-se de bunăstările acesteia. Este o putere mai presus de fire care le permite să facă mult mai mult decât ceea ce pot să facă pentru aceasta doar prin puterile lor firești, psiho-afective. Prin har, soții trec peste mărginirea simplei legături trupești și psihice și biruie greutățile pe care legătura lor le întâmpină negreșit de-a lungul vremii; harul, cu puterea sa, îi face duhovnicește părinți buni, care-și cresc și-și educă copiii într-un mod care trece dincolo de limitele legăturilor biologice și ale relațiilor psiho-afective firești.

Ca în toate celelalte Sfinte Taine, harul ce se dă trebuie să fie necontenit primit și asimilat de soți printr-o viață creștină și chiar prin nevoință personală întemeiată, ca în orice viață de comuniune creștină, pe iubire, smerenie, lepădarea voii proprii, primirea voii celuilalt, respect, compasiune, dăruire de sine, luare-aminte la celălalt și toate celelalte virtuți care duc la armonia vieții în doi, la bunăstare, la întărirea legăturii și la rodnicia ei în Hristos.

(Jean-Claude Larchet, Viața sacramentală, Editura Basilica, București, 2015, pp. 546-547)