Text și context

Între mărturiile care încheie relatarea evanghelică a Sfântului Ioan, cea dedicată lui Toma e un ce se cere remarcată. Surprinde prin ineditul și mesajul ei, dar și prin atitudinea protagonistului. Apostolul numit „Geamănul” a avut de suferit în decursul timpului de pe urma atitudinii sale. Unii ar putea chiar afirma că a fost pedepsit cu statutul de patron al științei într-o lume în care aceasta a fost văzută mai degrabă în contradicție cu religia și spiritualitatea. 

Ucenicii și Înviatul

Înainte de a vorbi despre experiența îndoielii și încredințării mai sus pomenitului, naratorul ține să aducă în atenție întrevederea dintre Hristos și ceilalți. Petrecută într-un mod aparte, în prima zi a săptămânii și marcată de intrarea prin ușile încuiate, ea a venit la pachet și cu încredințarea unei misiuni. „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”, le spune Învățătorul celor de față. Entuziasmați de cele petrecute, aceștia vor ține să îi arate și fratelui absent cele petrecute. Spre a-l încredința de realitatea Învierii. Acesta preferă, însă, experiența directă și nemijlocită, mărturisirii. Cuvintele lui vin să dea glas dorinței: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”.

Domnul meu și Dumnezeul meu!

Opt zile mai târziu dorința îi va fi îndeplinită. Hristos va intra, din nou prin ușile încuiate. Se va adresa ucenicilor cu îndătinatul salut: „Pace vouă!”. Căci ce lucru poate fi mai de preț pentru un om decât pacea? Apoi, îl va aborda pe Toma. Îi va cere să se convingă nemijlocit. Să pipăie rănile. Să ia contact cu materialitatea Înviatului. Spre a se dumiri. A înțelege că Învierea nu a fost o chestiune de aparență, ci un fapt deplin.

Încreștinătorul de mai târziu al coastelor Malabarului nu va avea nevoie să-și ducă până la capăt planul. Copleșit de dragostea care i se arată, va exclama spășit: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Concluzia întregului moment îi va reveni Celui care îi surprinsese: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!”

În loc de concluzii

Dacă mărturia lui Toma vine să înscrie o glorioasă pagină în șirul celor care certifică scularea din morți a Fiului Întrupat, mesajul din finalul relatării ne este adresat nouă. Celor care, la distanță de milenii, ne aplecăm încă, cu interes, asupra relatării cu pricina. Căci da, nouă ne vorbește Domnul. Noi suntem cei care n-am văzut și am crezut. Am avut șansa mărturiilor unor oameni precum Apostolii, care ne-au oferit mărturii incontestabile. Pe noi ne numește fericiți. Pentru faptul acesta, al bucuriei care nu are nevoie de încredințare. Căci, atunci când iubești cu adevărat pe cineva, bucuria întâlnirii prevalează în raport cu încredințarea cu privire la fel de fel de mărunțișuri. Hristos ne invită să fim fericiți. Nu fără motiv. Căci sursa acestei stări ne-o presară în suflet conștientizarea realității Învierii Sale. Îndrăzniți!