Totul are sfârşit, afară de mila lui Dumnezeu. Aceasta s-a descoperit în istoria îndărătnicului neam al lui Israel. Şi adâncul mării se poate măsura, dar durerea lui Dumnezeu pentru oameni nu se poate măsura. Aceasta s-a arătat în sudoarea însângerată ce a picurat de pe fruntea lui Hristos în grădina Ghetsimani.

Dumnezeu aşteaptă şi aşteaptă. Ce aşteaptă Dumnezeu? Dumnezeu nu aşteaptă un om care să arate calea neamurilor şi să le dea legi de purtare mântuitoare. Nu aceasta aşteaptă Dumnezeu, căci deja s-a petrecut. Mesia s-a arătat odată, a arătat calea şi a dat Legea. Pe un al doilea nu-l pot aştepta neamurile. Dumnezeu, aşadar, nu aşteaptă vreun alt Mesia, nici vreun alt cârmuitor, comandant de oaste sau înţelept genial. Toate acestea au fost, şi toate sunt nefolositoare pentru viitorul omenirii, pentru fericirea neamului omenesc.

Dumnezeu aşteaptă în vremea noastră un popor. Nu un om, ci un popor întreg, care să se dăruiască Domnului din toată inima şi să-i slujească doar Lui. Dumnezeu nu aşteaptă un om înalt cât Himalaia ca să „călăuzească” şi să „salveze” omenirea. Pe acesta îl aşteaptă necreştinii şi nebunii. Dumnezeu aşteaptă un popor care să se plece în faţa Lui asemenea furnicarului înaintea omului, un popor care să slujească tuturor popoarelor cu dragoste, prin lumina adevărului şi pilda curăţiei.

(Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, Prin fereastra temniţei, Editura Predania, Bucureşti, 2007, p. 240)