Să luăm, însă, vremea noastră, să ne luăm pe noi înșine. Dacă se poate spune că ceva stă la baza vieții noastre politice, sociale – da, în fine, și particulare –, nu poate fi vorba decât – nu-i așa? – tocmai de această necontenită înălțare de sine, afirmare de sine, sau, ca să vorbim un limbaj mai vechi, însă totuși veșnic, trufia. Ascultați cu luare-aminte pulsul vieții noastre contemporane: oare nu vom fi șocați de această monstruoasă reclamă pe care oamenii și-o fac singuri, de această îngâmfare, de această nerușinată laudă de sine, care au intrat în viața noastră într-așa hal încât aproape nu le mai observăm?

Orice critică, revizuire, reevaluare, orice manifestare de smerenie n-au devenit, oare, mai mult decât un neajuns, un defect, ci o crimă socială și chiar politică?...

Analizați-vă viața, viața societății voastre, bazele organizării sale, și va trebui să recunoașteți că așa stau lucrurile. Lumea în care trăim este pătrunsă de o lăudăroșenie atât de năucitoare și grosolană, încât nici nu o mai observă, pentru că i-a devenit o a doua natură.

Bineînțeles, cel mai înfricoșător lucru este acela că fariseismul este socotit drept virtute. Atât de mult timp, cu atâta insistență am fost năuciți cu gloria, cu realizările, cu lansările și cu zborurile, atâta vreme am fost ținuți în atmosfera acestei pseudomăreții fantomatice, încât toate acestea chiar au început să ni se pară bune și frumoase, încât în sufletul unor generații întregi a apărut chipul unei lumi în care numai puterea, numai mândria, numai lauda de sine nerușinată reprezintă norma.

Este timpul să ne îngrozim de lucrul acesta, să ne amintim de cuvântul Evangheliei: oricine se înalță pe sine va fi smerit. (Alexander Schmemann)

(Cum să biruim mândria?, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2010, pp. 65-66)