Pentru mine, a trăi în viaţa publică nu se deosebeşte de fel, de modul de a trăi în pustie. E mult mai uşor, într-un anumit sens, să fii sărac din punct de vedere material, decât să fii sărac lăuntric, decât să fii fără legături. A trăi fără legături e foarte greu, nu ajungi la acest stadiu decât progresiv, din an în an. Înveţi atunci, cu adevărat să apreciezi lucrurile la adevărata lor valoare, să-i priveşti pe ceilalţi şi să le descoperi frumuseţea luminoasă fără a voi însă să-l ai în stăpânire.

A culege o floare înseamnă a o lua în stăpânire şi astfel a o distruge. Datorită obligaţiei de a trăi în sărăcie sunt în măsură să apreciez mult mai bine orice lucru, dar pentru aceasta, trebuie să înveţi înainte de orice să fii liber lăuntric. Sunt momente când este necesar să absentăm din punct de vedere fizic pentru a învăţa ce înseamnă, cu privire la ceva sau la cineva, să exişti în tine şi numai ca oglindă a propriilor tale emoţii. Aşa de des se întâmplă, când spunem „eu te iubesc”, să spunem acest lucru cu un „eu” mare şi cu un „te” minuscul. Întrebuinţăm cuvântul „iubesc” ca o conjuncţie fără să vedem în el un verb care implică o acţiune.

Este de prisos să scrutăm spaţiul în speranţa să-L descoperim pe Dumnezeu în cuprinsul lui; ceea ce este necesar este să privim cu atenţie pe vecinul nostru, această persoană căruia Dumnezeu a voit să-i dăruiască viaţa pentru care Dumnezeu a murit. Fiecare din cei pe care îi întâlnim are dreptul la existenţă, fiindcă are o valoare în el însuşi şi noi suntem puţin obişnuiţi cu o asemenea optică!

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, p. 11)