Troparul, imn doxologic închinat lui Dumnezeu în cinstea sfințitului Său mucenic, îl elogiază pe marele arhiereu ca „stâlp neclintit al Bisericii lui Hristos și sfeșnic pururea luminos al lumii”[1].

Poposind în cuget în jurul acestor cuvinte, dincolo de simplitatea expunerii, ele descoperă altceva, pătrunzând cu puterea pe care doar cuvântul lui Dumnezeu descoperit în Sfânta Scriptură o poate avea. Ele sunt aluzii la cuvintele Sfântului Apostol Pavel care, în I Timotei 3, 15 descrie Biserica folosind expresia „stâlp și temelie a adevărului”. În particular, trimiterea este considerată o aluzie clară la identitatea Ortodoxiei care se revelează mereu în și prin Biserică. Numai că, o astfel de raportare hermeneutică asupra unui text biblic este fragmentară; într-o atare situație înțelesul duhovnicesc poate să ne scape, sau să fie înțeles eronat. În alte locuri, dar și în alte situații distincte, Sfântul Apostol Pavel argumentează că „Templul” sau „Biserica” sunt credincioșii: „Nu știți, oare, că voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?”(cf. I Corinteni 3, 16). Prin urmare, continuă Apostolul Neamurilor, dar de această dată în Epistola către Romani, „iar dacă Hristos este întru voi, trupul este mort pentru păcat, iar Duhul, viață pentru dreptate” (cf. Romani 8, 10).

Când imnografia îl numește pe Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie „stâlp neclintit al Bisericii”, ne este prezentată, pilduitor, o aghiografie dinamică și viguroasă duhovnicește bipartită: așa cum Biserica Ortodoxă se fundamentează pe Adevărul unic revelat în Duhul Sfânt de Tatăl, în Hristos, în același fel, un creștin responsabil și implicat va înțelege că trupul său trebuie să fie stâlp neclintit în privința învățării, acceptării, asumării și mărturisirii adevărului, de care să se îngrijească continuu prin mărturisire și rugăciune, dar mai ales prin cuminecare.

Faptul că textele converg spre persoana istorică a Sfințitului Mucenic Haralambie, demonstrează că ceea ce ne este cerut de Biserică are mereu un model. Nu suntem singurii beneficiari ai unor porunci care vin deodată pentru a ne împovăra. Suntem, deci, beneficiarii privilegiați ai credinței mărturisite jertfelnic de persoane cu viață sfântă care, asemeni mucenicului Haralambie, ne-au arătat că voința acordă putere și dinamism celui care își dorește să fie atașat în dragoste statornică de Domnul Hristos.

Lucidă, în acest sens, este și apoftegma patericală, desprinsă din aghiografia Sfântului Macarie, despre care se povestește la un moment dat că, mergând să cerceteze pe frați – fiecare străduindu-se să îl primească cu bucurie, dacă va prefera să găzduiască la el – Macarie solicită găzduire din partea monahului Teopemt, cel care, în prealabil, fusese înșelat de diavol în așa măsură încât, amăgit cu „tigvele=gustările” plăcute simțurilor, 

riscase propria-i mântuire. Macarie îl învață lecția postului, a flămânzirii de bunăvoie, a lecturii din Evanghelii, unită cu rugăciunea. Teopemt, ascultător, va deveni un ascet riguros, înverșunat împotriva patimilor[2].

Lecția avvei Macarie, unită cu cea a Sfântului Haralambie sunt o filă de statornicie rodnică spre desăvârșire; și într-un caz, și în celălalt, rodnicia a însemnat că atât Teopemt, cât și Galina, fiica împăratului Sever, s-au mântuit prin țintirea privirii la neclintirea credinței, făcându-se ei înșiși „biserici” sfințite de harul Duhului care a curățit întunericul păcatului, oferind în schimb părtășie la lumina taborică.

Dar, pe de altă parte, cel de-al doilea înțeles duhovnicesc, desprins din prăznuirea Sfântului Haralambie, textual, se leagă de fragmentul din Epistola II  Timotei, fragment esențial pentru a înțelege de ce martiriul Sfântului Haralambie se pliază sfaturilor misionare pe care Sfântul Apostol Pavel i le încredințează lui Timotei. Spre finalul pericopei, îndemnul este limpede și luminos: „comoara cea bună ce ți s-a încredințat, păzește-o, cu ajutorul Sfântului Duh, care sălășluiește în noi” (cf. II Timotei 1, 14). Firește, sensul cuvântului „comoară” este unul pur spiritual, fără nicio urmă de îndoială. Comoara reprezenta întotdeauna în mentalitatea autorilor biblici „ceea ce oamenii consideră cu adevărat cel mai valoros, ceva ce merită stăpânit și căutat. Ca simbol al valorii și al importanței, tipul de comoară pe care o caută o persoană indică ceea ce prețuiește ea mai mult. Și ceea ce prețuiesc oamenii (ceea ce apreciază în inimile lor) determină felul în care trăiesc (cf. Matei 12, 35)”[3].

Averea Sfântului Haralambie, se înțelege, fără multe comentarii adiționale, a fost Hristos. Pentru El a preferat să își jertfească trupul, făcând sălaș statornic în cer sufletului.

Dar, jertfa Sfințitului Mucenic Haralambie nu este solitară, din moment ce nici mesajul Sfintei Evanghelii nu se raportează exclusiv la el, nici nu se limitează la el, ci este ceea ce Sfântul Haralambie a înțeles să păzească: dragostea statornică, credința și nădejdea nezdruncinată. Comoara credinței este făclia care trebuie să ardă continuu și constant în fiecare suflet, iar mesajul din cea de-a doua epistolă către Timotei ne privește pe toți. Modul în care știm să păstrăm comoara sufletească este, în fapt, echivalent cu modul în care reușim să arătăm prin faptele credinței că Îl iubim pe Hristos, Cel care S-a Jertfit pentru noi, necondiționat.

Astfel, cel de-al treilea reper, continuând discursul zilei, luminat de fapta martiriului Sfântului Haralambie, se înțelege din porunca Domnului, consemnată în pericopa evanghelică, rânduită a se citi la Dumnezeiasca Liturghie (cf. Ioan 15, 17-27; 16, 1-2). Atunci când Hristos oferă ucenicilor ceea ce se numește „porunca iubirii”, (Ioan 15, 17) arată că respectarea acesteia descrie „o marcă specifică a identității creștine”. Porunca va deveni icoana exactă a fidelității față de Dumnezeu, reflectată și redescoperită empiric prin atitudinea cu care membrii unei comunități reușesc să se raporteze unii la alții, dar și unii prin alții. Semnele distinctive ale unei comunități sănătoase din punct de vedere duhovnicesc au menirea de a localiza eventualele disensiuni, de a stabili cauzele acestora și, firește, de a le elimina ca pe un lucru rău.

Porunca reflectă atitudinea constantă pe care a avut-o Sfântul Haralambie, o dragoste lipsită de orice umbră a sinelui ridicat mai presus de lume. Sfântul Haralambie, ca odinioară Sfântul Ștefan, primul martir creștin, s-a rugat pentru iertarea persecutorilor. 

Într-o veche predică, Fericitul Augustin, de exemplu, zicea că îndemnul de a ne iubi unii pe alții trebuie completat cu celălalt îndemn din Matei 5, 44, conform căruia trebuie să ne iubim dușmanii. De ce? Pentru că și dușmanii sunt creaturi ale lui Dumnezeu[4].

Vizând interiorul omului, partea sufletească, esențialul, prăznuirea Sfântului Haralambie, dincolo de a fi redusă la o simplă biografie martirică, recitită an de an pe 10 februarie, devine expresia vigorii sufletești, a atașamentului statornic față de cuvintele Crezului pe care le mărturisim și de care trebuie să dăm mărturie luminată de fapte. 

Bătrân, dar virtuos, însângerat și chinuit, Sfântul Haralambie, peste veacuri rămâne o făclie constantă a credinței aprinsă de dragostea sinceră pentru Domnul și păstrată printr-o plată grea, dar aducătoare de bucurie: cea a sângelui cu care s-a pecetluit pe pământ mărturia sfințeniei care a străbătut nu doar cerurile, pe verticală, ci și veacurile, pe orizontală.

(Pr. Ciofu Daniel, Parohia „Sfinții Voievozi” Râșca)