Sinaxar: În zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. (…) Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. (…) Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.

Sinaxarul continuă prin introducerea episcopului loan „Evhaitul” sau „al Evhaitelor” care, la îndemnul primit în vis de la cei trei sfinți, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau… a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită…. cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea.

Născut în jurul anului 1000, în Anatolia de azi, Ioan Mavropus (Mauropous) a dobândit o educație literară de nivel superior. Venit ulterior la Constantinopol, a devenit profesor și retor, avându-l printre elevi pe eruditul Mihail Psellos, cu care a fost prieten toată viața. Cunoştinţele pe care le avem despre viaţa sa sunt extrem de puţine. Din panegiricul pe care Psellos i l-a făcut în jurul anului 1075 – sau mai târziu, în cazul când Ioan a murit în anii 1180 – aflăm doar că el a fost numit episcop al Evhaitei (Eucaitei) în timpul împăratului Constantin (probabil Constantin IX Monomahul, adică în jurul anului 1050). O cronologie alternativă plasează hirotonia sa sub următorul împărat, Constantin X. Din unele exprimări aluzive epistolare, reiese că numirea ca episcop a lui Mavropus a fost de fapt un exil care i-a fost impus din pricini necunoscute, în urma pierderii favorurilor curții constantinopolitane. Deși îl numea pe Psellos trădător pentru că nu îl ajutase, trebuie menţionat că acesta din urmă, chiar dacă a rămas la Constantinopol, căzuse el însuşi în dizgraţia cercurilor puterii şi probabil nu a putut să facă nimic pentru prietenul şi fostul său dascăl. Spre sfârşitul vieţii, lui Ioan i-a fost permisă, se pare, întoarcerea în capitală.

Ioan a lăsat un număr de opere redescoperite şi publicate în secolul al XIX-lea; între acestea, aflăm poeme, cuvântări şi epistole. Mai importante pentru noi, însă, sunt canoanele bisericeşti (pentru uz liturgic) pe care le-a compus. Canonul bisericesc îşi are originea în secolul al VII-lea şi consistă din nouă imnuri sau ode ( „Cântări”). În practică, a devenit obicei ca a doua dintre aceste cântări („a lui Moise”) să fie omisă şi, astfel, deşi se păstrează numărătoarea până la nouă, Canonul conţine numai opt imnuri. Fiecare imn urmează unui irmos şi unei anumit glas muzical. Ioan Mavropus ne-a lăsat un număr de aproximativ o sută şi cincizeci de astfel de canoane, majoritatea adresate Domnului Iisus Hristos sau Maicii Sale, dar şi Sfântului Ioan Botezătorul, Sfinților Petru şi Pavel, Sfântului Nicolae ori Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul sau Ioan Hrisostom, ca şi îngerului păzitor. O parte dintre aceste canoane se regăsesc în cărţile de slujbă ortodoxe, iar altele sunt rămase încă în manuscris.

În legătură cu sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi, Mineiul lunii ianuarie conţine un canon al Maicii Domnului şi două ale sfinţilor ierarhi. Sinaxarul inserat după cântarea a şasea a canonului (atribuit explicit lui Ioan al Evhaitelor) conţine cuvintele citate mai sus, ca şi descrierea personalităţii şi faptelor fiecăruia dintre cei trei sfinţi.

Naşterea sărbătorii s-a produs în cca. 1084; astfel, o inadvertenţă cronologică poate fi notată. Fie că Ioan a trăit mai mult, fie cronologia nu poate fi stabilită datorită elementelor biografice prea puține, fie, poate, Ioan a avut inițiativa și a compus canoanele, însă materializarea sărbătorii a avut loc, de fapt, la câțiva ani după moartea sa. Dincolo de aceste detalii istorice, ne rămâne, desigur, tradiția sfântă care a perpetuat până astăzi bucuria sărbătoririi acestei sfinte triade pământești. Aceeași tradiție nu a ezitat să și-l adauge sieși pe Sfântul Ioan Mavropus, mitropolit al Evhaitelor, sărbătorit pe 5 octombrie.

Tropar (glasul al 4-lea): Ca cei ce ați fost la obicei întocmai cu Apostolii și lumii învățători, rugați-vă Stăpânului tuturor să dăruiască pace lumii și sufletelor noastre mare milă.

Condac (glasul al 2-lea): Pe sfinții propovăduitori și dumnezeieștii vestitori, pe căpetenia învățătorilor Tăi, Doamne, i-ai primit întru desfătarea și odihna bunătăților Tale Că ai primit ostenelile acelora și moartea mai vârtos decât arderile de tot, Cel ce Însuți preamărești pe sfinții Tăi.

*

Suplimentar:

Minei, luna ianuarie în treizeci de zile; Joan M. Hussey, The Canons of John Mauropus, în Journal of Roman Studies 37 (1947) 70-73; A. Karpozilos, The Biography of Ioannes Mauropous Again, în Hellenika 44 (1994) 51-60.