Miercuri,  în prima săptămână a Postului Mare - Evanghelia Pavecerniței Mari

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, va fi lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea. Iar când stați să vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte greșelile voastre. Că de nu iertați voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greșelile voastre. Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, iar celui care bate i se va deschide” (Marcu 11, 22-26; Matei 7, 7-8)

Evanghelia de la Pavecernița din prima miercuri a Postului Mare tematizează virtutea credinței care mută munții. Textul acesteia s-a mai citit în a 17-a, respectiv cea de-a 32-a după Rusalii, aici fiind completat cu versetele 7 și 8 ale capitolului al șaptelea din Evanghelia după Matei.

Până la a cerceta ce înseamnă credința în sine, pentru a contextualiza cuvintele Domnului merită să menționăm că, în versetele ce preced acest fragment din Evanghelia după Matei, Domnul blestemase un smochin fiindcă nu avea roade, deși nu era vremea potrivită smochinelor (Mc. 11, 13), iar a doua zi, trecând prin același loc împreună cu ucenicii, aceștia au constatat că smochinul se uscase din rădăcini (Mc. 11,21), drept urmare Domnul le-a spus cuvintele cu care debutează pericopa de față: „Aveți credință în voi”. Blestemarea smochinului ne duce cu gândul la întrebarea: cum poate să pedepsească Dumnezeu ceva care natural se manifestă așa și nu altfel? Și mai mult decât atât, cum ar putea Domnul, Care este însăși Bunătatea, să blesteme ceva? Unii exegeți spun că smochinul era simbolul extremiștilor iudei, care luptau împotriva stăpânirii romane, iar Domnul afirmând că nimeni nu va mânca în veac rod din acel smochin, arată că lupta acestor zeloți cu armele, pentru o libertate pământească, nu va avea sorți de izbândă. Hristos, care are putere asupra întregii făpturi, se folosește de uscarea unui copac pentru a arăta omului, care este încununarea creației Sale, că lupta pentru rezultate efemere se sfârșește oricum în moarte. Nu de vegetație Se îngrijește Dumnezeu, ci de mântuirea oamenilor, dând uneori drept pildă din cele ale făpturii, care se supun întru totul Celui ce le-a creat.

Revenind la Evanghelia acestei zile, Iisus le spune ucenicilor că asemenea întâmplări, văzute drept minuni, sunt posibile prin puterea credinței. Se referă la cel ce „nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice”. Va putea chiar să mute munții în mare. Această expresie a rămas puternic întipărită în imaginarul creștin. Sunt cel puțin două istorisiri duhovnicești pornind de aici, de sorginte egipteană. Un novice dintr-o mănăstire nu înțelegea pilda și l-a întrebat pe un părinte mai în vârstă: „cum adică să se mute muntele în mare?”, iar părintele a răspuns: „păi, simplu, spui muntelui de colo să se mute de aici, dincolo”. Și deodată s-a făcut cutremur și un munte din apropiere a început să se miște. Atunci avva a zis muntelui: „stai acolo, eu nu am zis de tine, ci așa, ucenicului, ca să priceapă”. Pilda e amintită în Proloage pentru a demonstra că asemenea credință chiar există. Iar în tradiția copților, creștini egipteni care s-au separat de Biserica din Constantinopol după Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, există memoria unei minuni întâmplate la 27 noiembrie 979 prin mutarea muntelui Mokattam din apropierea orașului Cairo. La acea vreme, califul Al Muizz, căpetenia musulmană a Egiptului i-a provocat pe creștini să-și demonstreze credința pornind de la același text biblic, amenințându-i cu uciderea în masă. Dar prin sfatul primit de la un om orb de un ochi, numit Simon Tăbăcarul, patriarhul copt Avraam s-a rugat cu tot poporul și, binecuvântând de trei ori cu semnul crucii muntele, acesta s-a mutat, minunea determinându-l pe conducătorul arab să se boteze. Credința chiar mută munții, însă nu folosul mutării stâncilor și pietrelor e căutat de Dumnezeu, ci acela al schimbării inimii omului.

Credința nu este o convingere orbească, pur și simplu, pentru că ar fi ideologie, schimbătoare ca și timpurile. Ci e ancorată în Dumnezeu, Care e veșnic. Însă, așa cum spunea Apostolul Iacov, „și demonii cred și se cutremură” (Iac. 2, 19). De aceea credința se probează în interior prin rugăciune, iar în exterior prin fapte bune. În acest scop, Domnul adaugă câteva lucruri referitoare la lucrarea credinței: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea”. Acea credință e prin urmare lucrătoare, din care lipsește cu desăvârșire orice urmă de îndoială. Trebuie să credem că lucrul pentru care ne rugăm la Dumnezeu l-am și primit. Abolind timpul, viitorul se vede ca prezent. Ca un fapt real. Desigur, această gândire este extrem de greu de pus în practică mai ales azi, când totul este măsurat, cântărit, calculat statistic și, mai ales, demonstrat. În lumea modernă un act al credinței e considerat drept o realitate subiectivă și nicidecum o acțiune adevărată.

Dar tocmai fiindcă roadele credinței ne deschid către realități adesea mai presus de înțelegere, realități cerești, Domnul Hristos arată că răutatea, ranchiuna, resentimentele sunt piedici în creșterea credinței: „Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre”. Poate uneori vedem mari acte de injustiție pe pământ și Îl rugăm pe Dumnezeu să oprească nedreptatea, să pedepsească pe răufăcătorii vizibili, precum și pe cei care stau ascunși. Dar se pare că o astfel de rugăciune nu e ascultată, ori cel puțin nu e chiar „rugăciunea însăși”. Dumnezeu vrea ca în rugăciune să iertăm orice avem împotriva cuiva, chiar dacă ni se pare că am avea dreptate să judecăm. Puterea credinței constă în discernerea între ceea ce „ni se pare” a fi real și ceea ce e real la Dumnezeu. Dacă nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă, așa cum spune Iisus aici, dar și în rugăciunea Tatăl nostru.

Înțelegem așadar că Domnul Hristos ne poartă de la credință către iertare, cele două virtuți stând în legătură indisolubilă. Nu există soluții pentru viața creștinului în afara iertării. Cine se îndreptățește pe sine, se crede mai bun ca alții, mai corect, mai credincios, deja este pe drumul greșit. Judecând pe altul, îl considerăm deja mai mic, mai supus greșelii și punem apă la rădăcina propriei mândrii. Acesta este motivul pentru care credem că azi oamenii sunt mai răi ca altădată, mai păcătoși și că nu se mai fac minuni. Această stare devine realitate fiindcă că noi chiar credem astfel, iar credința noastră strâmbă se manifestă real. Credem că nu mai există minuni, atunci ele chiar nu mai sunt. Credem că nu mai există oameni buni, atunci ei chiar dispar. Însă aceasta nu este realitatea eternă, ci doar cea dinaintea ochilor noștri, orbiți de credința falsă ori lovită de o nedeplinătate atât de mare, încât tinde să devină necredință cronică.

Pericopa citită la cea de-a treia pavecerniță mare din Postul Păresimilor e completată cu două versete din Evanghelia după Matei, mai precis din Predica de pe Munte a lui Iisus, referitoare la același subiect. Mântuitorul Hristos ne mai spune că atunci când cerem cu credință, vom primi negreșit, la fel întâmplându-se și dacă vom bate la o ușă – în principiu, la ușa Raiului – unde ni se va deschide. Condiția este să avem credința cea adevărată, caracterizată pe de o parte prin lipsa de îndoială, iar pe de altă parte prin ancorarea ei în Dumnezeu și nu în persoane sau lucruri, ori chiar mai rău, în principii omenești efemere.