Treapta a zecea a păcatului este împătimirea care este foarte grea și periculoasă. Și la această treaptă, duhovnicul înțelege, prin mărturisirea celui ce se spovedește, pe ce treaptă se află el cu greutatea păcatului, căci dacă îl întreabă: „Frate, de ce nu părăsești păcatul acesta, de ce nu te lași de beție, de fumat sau de orice alt păcat?”, el spune: „Nu pot, părinte, căci m-am deprins cu acest păcat”, sau: „Părinte, te rog să-mi dai un sfat, căci m-am deprins foarte mult cu cutare sau cutare păcat”. Duhovnicul, aflându-l pe această treaptă periculoasă și grea a păcatului trebuie să depună toată silința și iscusința ca să-l întoarcă de la deprinderea păcatului, lucru foarte greu de făcut, deoarece deprinderea se face în el ca o a doua fire, făcându-l pe om să păcătuiască vrând-nevrând. Ținându-l pe el în robia deprinderii păcatului, este în același timp și rob al diavolului zice Sfântul Ioan Evanghelistul: „Cine face păcatul este al diavolului, pentru că de la început diavolul păcătuiește (I Ioan 3, 8); Păcatul din diavol este (Ioan 8, 44). Despre așezarea vrednică de jale și de osândă a unui asemenea om ajuns la deprinderea păcatului, Sfânta Scriptură zice: „Cine face păcatul, este rob al păcatului” (Ioan 8, 34).

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Învățături despre spovedanie, pp. 22-23)