A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea, care este mai grea decât toate, căci duce pe om la moartea vremelnică și veșnică. Când diavolul va robi pe om cu păcatul până la treapta deprinderii, atunci îi zice: „Vezi că te-ai deprins cu acest păcat de care nu mai poți scăpa, căci te robește vrând-nevrând. Nu te mai gândi la pocăință și întoarcere spre Dumnezeu, deoarece de acum nu mai poți să lași păcatul acesta cu care te-ai deprins din copilărie (sau din tinerețe sau de atâția și atâția ani)”. Deci îl sfătuiește să păcătuiască mereu zicându-i: „Cele de dincolo le-ai pierdut, de acum înainte, cât mai ai de trăit, măcar îndulcește-te cu păcatul cu care te-ai deprins și de care, după cum vezi, nu te mai poți lăsa”. Astfel cu paloșul deznădejdii îl taie de la nădejdea bună și sfântă a mântuirii sufletului său.

De este om mai cărturar, îl învață să amâne întoarcerea către Dumnezeu și părăsirea păcatului, zicându-i: „Lasă, că ai să părăsești tu păcatul acesta, dar nu chiar acum, căci mai ai vreme”. Și acest sfat al diavolilor este de a-l învechi pe om mai tare în deprinderea păcatului, cea vrednică de moarte veșnică, fiindcă știu diavolii că cel ce nu părăsește azi păcatul, mai târziu cu atât mai greu îl va părăsi, deoarece, după cum spun Sfinții Părinți, păcatul este asemenea unui cui pe care cineva îl bate într-un lemn tare: dacă l-a bătut puțin, îl va scoate mai ușor, iar dacă l-a bătut mai mult, cu anevoie și cu mare greutate îl mai poate scoate. Deci, nimeni să nu se înșele crezând că dacă nu a părăsit azi păcatul, cu care s-a obișnuit sau s-a deprins, îl va părăsi mai târziu. Cu cât se învechește păcatul în noi, cu atât mai greu îl vom scoate mai târziu, și cu cât mai mult face omul păcatul, cu atât mai mult îl luptă diavolul cu deznădejdea. Dacă omul se lasă mereu biruit de gândurile deznădejdii și nu aleargă repede la spovedanie și la pocăință, deznădejdea îl duce la treapta a douăsprezecea a păcatului care este sinuciderea, cea mai grozavă moarte trupească și duhovnicească, așa cum a sfârșit și Iuda Iscarioteanul. Acesta, făcându-se vânzător al Mântuitorului lumii, în loc să se întoarcă din adâncul inimii și să plângă cu amar, precum Sfântul Apostol Petru (Luca 22, 26), s-a deznădăjduit, a aruncat arginții vânzării în biserică, apoi s-a dus și s-a spânzurat (Matei 27, 45).

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Învățături despre spovedanie, pp. 23-24)