M-am trezit într-o dimineață agățat pe stradă de un tânăr extrem de agitat. Se desprinsese de un grup din fața unui mare liceu de la noi, din Sibiu, și mi s-a adresat ex abrupto: „Ascultă, tu încă mai crezi în Crăciun?” L-am privit și i-am spus: „Hai să ne întoarcem la ai tăi, peste drum.” M-a urmat ca și cum l-aș fi scos din priză. Acolo, ceilalți au început să-și dea coate și să se hlizească. În mod real, se așteptau să reacționez băgându-mi capul în pământ și trecând pe lângă om și întrebare. Că i-a uimit trecerea străzii se vedea din faptul că ar fi vrut să-și ascundă țigara, dar nu au mai avut când. Le-am spus că nu mă deranjează acest lucru, ci că au pus pariu că nu răspund. 

Și am început să dezbatem împreună două cuvinte din interogația lor: a crede și Crăciun. Am râs cu ei pe seama „credințelor” lor. Personaje din filme ori desene animate despre care știau mai multe decât despre Iisus Hristos. Nu mai zic de biografiile cântăreților – nu doar maneliști, vă sigur – și de ultimele lor turnee. Și mi-am dat seama că picaseră în capcana de a crește în ei credința născută din media. Care construiește mai mereu câte o minciună cât mai aproape de adevăr. Le-am spus de ce Hristos nu seamănă cu o vedetă și că viața Lui nu e de dorit, în timp ce ei invidiază toate viețile idolilor lor, dar nu și eforturile și zdroaba lor. Și exemplele au curs, culmea, tot dinspre ei. Știau adevăruri grele despre viețile celor pe care îi idolatrizau și cunoșteau și sfârșitul lamentabil a multor astfel de cariere. 

Abia atunci i-am întrebat cum se împacă întrebarea lor cu idolatrizarea unor oameni care sunt finalități triste ale vieții. M-au privit mirați. Le-am spus: „Voi mă întrebați dacă mai cred în Crăciun, dar eu trebuie să vă întreb: voi, voi în voi înșivă mai credeți? Mai credeți în nemurirea voastră? Vă mai surprindeți având idealuri și suflet nemuritor?” N-au zâmbit și nici nu au fugit. Au înțeles că discuția e mult mai serioasă și că nu vorbim despre credință doar prin auto-definiri, ci prin adânciri ale propriei căutări de sine. 

La Crăciun mi-a fost oarecum mai ușor. Le-am povestit că pentru mine Crăciunul nu e doar brad, masă și cadouri. Am învățat asta în decembrie 1989 când, fiind comandantul gărzii în unitatea militară unde îmi satisfăceam stagiul militar, nu m-am dus pe fluxul de gardă nici cu brad, nici cu sarmale. În ciuda sărăciei noastre eram bogați pentru că aveam... colindul. Adică mesajul Nașterii lui Hristos Iisus, Mesia „cel Luminos”. Și că emoția descoperirii de atunci încă mă însoțește. Dacă mă întreabă dacă eu cred în Moș Crăciun, le spun că acesta stă mereu ascuns în mâinile oamenilor care ne iubesc. Dacă însă mă întreabă dacă eu cred în Nașterea Mântuitorului, le spun că acest adevăr stă vădit în inima Bisericii și în inima oricui se apropie de ea. 

S-a sunat de intrare și nu se grăbeau să plece la ore, dar le-am promis și m-am ținut de cuvânt, că vom povesti altădată despre Nașterea Mântuitorului. Când ne-am revăzut, așa am făcut. Fără a refuza întrebările și fără a le furniza răspunsuri. Le-am propus să gândim împreună la tot ceea ce reprezintă drumul spre Betleem și în ce mod normalitatea demersului Tatălui Ceresc vădește mai degrabă iubire decât obligația de a crede. Ce mi s-a părut mai important a fost faptul că au intrat în jocul meu, nu au respins „oferta educațională” și că sala lor de curs devenise neîncăpătoare atunci când am povestit a doua oară. Sau poate că și mai important mi s-a părut, atunci și acum, că și-au lăsat țigările nefumate...

Pentru mine, sincer vorbind, mi se pare teribil de neloial Evangheliei ca niște copii și tineri dintr-o țară care se revendică a fi creștină să nu avem posibilitatea de a dialoga între noi pe teme de îndoială și jumătate-credință. E nefiresc să nu le ascultăm temerile ori neputințele în ce privește conjugarea verbului „a crede”. Nu suntem egali în daruri cerești. Și nici în locuiri pământești, în sensul că suntem născuți în case și familii diferite, în obiceiuri diferite și dezvoltări duhovnicești diferite. Mă gândesc – și mi se pare teribil – la drama Mântuitorului dacă ar trece prin starea de adolescent de liceu laolaltă cu ei (deși, sunt convins, tainic o face). Să crești într-o țară cu oameni nemulțumiți, plini de greutatea înțelegerii istoriei și activați mereu de falsa manipulare, porniți mereu pe Dumnezeu pentru ratările lor și dezmierdându-i „dușmanul” când cred că de acolo vine soluția, mai ușor decât dintr-o viață curată. E dificil, credeți-mă. Știu de la ei. 

De aceea vă rog: încurajați-le credința povestind și stând de vorbă cu ei. Faceți-le dar de Crăciun pe Iisus Hristos, adevăratul subiect al Crăciunului. Nu insistați să vă creadă, ci să învețe să pună întrebările corecte și bucurați-vă atunci când, orgolioși ca noi toți la vremea adolescenței, se iau de piept cu credincioșia, refuzând idolatrizarea lui Dumnezeu. Tânărul care a trecut atunci strada este astăzi preot. Și continuă să răspundă la întrebări despre existența lui Dumnezeu cu dragostea pe care a învățat-o în toți anii aceștia de la toți „întrebătorii” prin care Dumnezeu i-a cercat răbdarea. După principul sănătos: Cine voiește să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească!