Noi trebuie în mod hotărât să ne luptăm cu răspândirea minții noastre. În legătură cu aceasta, mult ar putea să ne fie de ajutor încredințarea vie că la rugăciune ne aflăm înaintea lui Dumnezeu Însuși.

Sfântul Vasile cel Mare scrie: „Dacă acela care se află înaintea întâistătătorului său – grăind cu el – stă cu mare frică și nu ia seama la nimic din cele din afară, nici dinlăuntru, precum nu îngăduie nici ca ochii săi sufletești să rătăcească, pentru ca nu cumva să se primejduiască, nu cu atât mai mult oare trebuie să stăm noi înaintea lui Dumnezeu cu frică și cu cutremur și să năzuim pe de-a-ntregul cu mintea către El, și nu către orice altceva? Căci El vede nu precum oamenii, doar omul dinafară, ci pătrunde și în cele lăuntrice”.

Sfântul Simeon Noul Teolog lămurește: „Atunci când oamenii discută între ei, știu despre ce este vorba, iar cei care vorbesc știu ce vorbesc; și acei care ascultă înțeleg cele pe care le ascultă. Neînțelepciune vădită ar fi să nu avem cuvenita luare-aminte atunci când grăim cu cineva. Însă dacă stăm înaintea lui Dumnezeu, dacă grăim cu El și ne rugăm, dar nu luăm aminte la cele ce le grăim, ce folos putem să avem, chiar dacă multă vreme am petrece în rugăciune și am slavoslovi lui Dumnezeu ziua și noaptea cu cugetul răspândit?”.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 49-50)