Nemaiavând pe nimeni acasă, bătrâna mamă Ana Ilie plângea zilnic pentru cei nouă copii mutaţi de timpuriu la Domnul. Singura ei alinare în sat erau biserica şi cimitirul. În fiecare sărbătoare era nelipsită de la biserică, iar după slujbă îşi plângea copiii în cimitir. Ultimul ei sprijin era acum Părintele Cleopa, stareţul Sihăstriei, care fusese ales de Dumnezeu să slujească Biserica lui Hristos. Copiii îi muriseră toţi de tineri, în afară de părintele Cleopa, iar soţul ei, Alexandru, se mutase şi el la cele veşnice, în anul 1943. Despre acest moment părintele povestea:

„Când a murit tata, mama îmi trimitea telegramă după telegramă, chemându-mă la înmormântare. Mai târziu, când ne-am întâlnit, mama m-a întrebat:

– De ce n-ai venit la înmormântarea tatei?

– Eu am venit la mănăstire şi nu mai am mamă, nici tată! am răspuns.

– Cum aşa? Eu nu sunt mama ta? întreabă bătrâna printre lacrimi.

 – Vino la mănăstire şi atunci eşti mama mea!”.

Într-o toamnă târzie de noiembrie din anul 1946, Părintele Cleopa şi-a adus mama din satul natal, Suliţa, la Schitul Sihăstria, pentru a fi închinoviată în obştea mănăstirii Agapia Veche. Aici se ruga în biserică ziua şi noaptea şi se bucura mult pentru fraţii tineri veniţi să slujească lui Hristos, socotindu-i ca pe proprii ei copii. În toamna anului 1947, la 21 septembrie, mama părintelui Cleopa a fost tunsă în monahism pe seama Mănăstirii Agapia Veche, schimbându-i-se numele din Ana în Agafia. Aici s-a nevoit în chip monahicesc peste 20 ani, rugându-se lui Dumnezeu ziua şi noaptea. (…) Din timp în timp, Maica Agafia trecea muntele şi venea la Sihăstria să vorbească cu Părintele Cleopa şi să plângă la mormintele fiilor ei din cimitir: rasoforul Vasile şi monahul Gherasim. Apoi se întorcea la Agapia Veche, mângâiată de cuvintele părinţilor din Sihăstria.

(Arhim. Ioanichie Bălan, Viaţa Părintelui Cleopa, Editura Trinitas, pp. 83-85)