Fără efortul de a face fapte bune, inima se împrăştie în tot felul de gânduri. Iar împrăştierea aceasta aduce uitarea datoriei de a face binele. Iar uitarea poate înainta până la întunecarea totală a cugetării, omul nemaifiind preocupat de un sens al vieţii sale şi al lumii. La starea aceasta ajunge cel ce-şi plânge simplu, într-un oarecare interval de timp, păcatele, netrecând la fapte bune, contrare păcatelor. Iar această împrăştiere, uitare şi întunecarea e însoţită şi de o uscăciune sporită a inimii.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 186 la Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în Filocalia XII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 106)