Un caz asemănător: O fiică duhovnicească m-a chemat să o împărtășesc pe mama ei, aflată pe patul de moarte. M-am dus. Am văzut că această femeie în vârstă se afla deja în stare de inconștiență și am întrebat:

– S-a împărtășit ea oare vreodată?

– Nu.

– Ei, măcar a vrut, a vorbit ea despre aceasta?

– Nu, nu a vorbit.

– Măcar credea?

– Cred că da, însă sigur nu știu. Nu pot să afirm cu siguranță.

Mi-a venit greu să o refuz, dar i-am spus că nu o pot împărtăși pe mama ei.

– Hai, i-am spus fiicei duhovnicești, să ne rugăm împreună la Dumnezeu ca mama dumneavoastră să-și revină întru simțire. Când își va reveni, chemați-mă.

Și am plecat. Ziua următoare ori peste câteva zile parcă, fiica duhovnicească a venit din nou la mine și mi-a spus:

– Părinte, este conștientă!

M-am dus din nou la ea, însă femeia privea într-o parte, aproape inconștientă. Fiica a zgâlțâit-o puțin și mama sa a deschis ochii. Am întrebat-o: 

– Doriți să vă împărtășesc? Credeți în Dumnezeu?

Ea a răspuns:

– Da, cred, vreau!

Am împărtășit-o pe ea și îndată și-a pierdut conștiența și a murit.

Desigur, în asemenea caz nu mai exista posibilitatea ca omul să fie spovedit cu de-amănuntul despre viața lui, după cum este rânduiala. Însă aici trebuie să lăsăm la mila lui Dumnezeu totul. Nu putem să refuzăm ultima împărtășanie care îl însoțește pe om, dacă el dorește aceasta. Este adevărat, canoanele impun câteodată interdicții și îndepărtarea de la Biserică, chiar și pe patul de moarte. Însă, de obicei, interdicțiile sunt excluse în cazurile celor aflați pe patul de moarte. Când omul este pe moarte, el poate să fie împărtășit, chiar dacă se află sub incidența acestor canoane. În asemenea cazuri nu poate să existe formalism. Aici acționează principiul nescris al milei și tămăduirii. Dacă se știe totuși că omul are unele păcate grele, trebuie să-l înduplecăm să se pocăiască câtuși de puțin pentru acestea.

(Protoiereul Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 110-111)