Ucenicia la Sfântul Dimitrie al Rostovului îi adapă setea sufletească dar îl și îndreaptă spre pustia din jurul Lavrei Neamțului, unde lucrarea sa duhovnicească îl așează printre părinții monahismului românesc. Chiar dacă este legat pentru totdeauna de Schitul Pocrov, locul pustniciei sale unde a primit „frumuseţea chipului pierdut de Adam în Rai”[1], nu uită mănăstirea de metanie, care era aproape ruinată și cu multă dragoste o ajută să se refacă.[2]

Ierarhul Pahomie, iubitorul de liniște și rugăciune a prețuit nespus învățăturile Sfinților Părinți. Cunoscând adevărata lor valoare credem că a și tradus din operele patristice, fiindu-i atribuită traducerea Lavsaiconul lui Heroclid de Capadocia[3] și de aceea cu osteneală și cheltuială a adunat cărți de învățături sfinte dintre care cele mai multe le-a dăruit la Pocrov și Neamț.

Biblioteca Schitul Pocrov în trecut avea un număr însemnat de cărţi, cele mai multe aparţinând cuviosului Pahomie, cu nenumărate însemnări făcute de el însuşi. Datorită vitregiilor vremurilor ce s-au abătut asupra schitului, la începutul secolului al XX-lea biblioteca împreună cu alte obiecte de patrimoniu au fost mutate la Mănăstirea Neamţ, unde unele dintre ele se găsesc şi astăzi.

În marea bibliotecă de la Neamț se află manuscrisul „Rostul de Aur (Puțul de Aur)” scris chiar de mâna mitropolitului de Rostov, carte pe care Pahomie o primește împreună cu binecuvântarea de a se face pustnic. Pe prima pagină însemnează: „Această carte mi-a dăruit-o sfinţia sa Dimitrie Mitropolitul Rostovului din Ţara Moscului şi este scrisă de cinstita mână a sfinţiei sale, căruia îi zic Gură de Aur, ca şi Sfântului Ioan Gură de Aur; şi este izvor de învăţătură, viaţă sfântă, din gura sfinţiei sale. Şi mi-a dăruit-o mie, ieromonahului Pahomie, în cetatea Cerneva [Cernigov], că umbla de învăţa pe toţi cuvânt de mântuire. Şi am fost mai multe zile cu sfinţia sa la masă, ascultându-i învăţătura sfântă. Şi m-a întrebat: Ce doreşte inima ta? Şi i-am spus că doreşte să petreacă  viaţa cu tăcere în pustie. Şi a binecuvântat din toată inima şi mi-a zis: Domnul să fie cu tine, să umple dorul tău! Văleat [anul] 7212 [1704]”[4]. Această carte este legată de un moment deosebit din viața Sfântului Pahomie și de aceea am considerat ca este necesar să fie amintită.

Singurul obiect vestimentar care se păstrează ca aparținând Episcopului Pahomie al Romanului este un omofor, veșmant liturgic specific arhiereilor, ce se găsește în muzeul Mănăstirii Neamț. Presupunem că omoforul a fost adus de la Pocrov la Neamț de către ieromonahul Lazăr Ursu, ucenicul și nepotul sfântului, care a fost la rândul lui stareț al vestitei lavre nemțene.

Tot la Neamț se află un antimis, despre care am putea spune că este documentul de înființare al Schitului Pocrov. După ce cu multe lacrimi, osteneală și rugăciune, înalță bisericuța de lemn începută în 14 aprilie 1714, cuviosul ctitor o târnosește în data de 15 august al aceluiași an. Cu acest prilej îi dăruiește și sfântul antimis cu dorința de a se săvârși aici neîncetat jertfa Sfintei Liturghi. Antimisul imprimat pe pânză de in este un tipar rusesc ce a circulat în secolul al XVII-lea. A fost sfințit „de soborul arhiereilor” în timpul lui Petru Alexievici, țarul Rusiei, iar la datele de tipar a fost completat cu mâna numele hramului bisericii căreia se dă: „Pocrovului Preasfintei Născătoare, anul 7222 - 1714 - Avg.15” și semnatura autograf „Pahomie episcop Romanschi”[5].

Semnătura care pecetluiește documentul exprimă prin caligrafia ei faptul că aparține unui om învățat, așa cum îl remarca și istoricul Nicolae Iorga[6]. Antimisul de la Pocrov, din cât se cunoaște, este singurul care se mai păstrează din vremea lui Pahomie cu toate că la începutul secolului al XX-lea prin câte o veche biserică din nord-estul Ardealului se mai aflau antimise emise de el ca episcop de Roman pentru comunitățile de români ortodocși care nu se bucurau de libertate religioasă. [7]

Poate nu la fel de cunoscut ca Starețul Paisie Velicicovski, Episcopul Pahomie este la fel de important pentru monahismul românesc atât pentru sfințenia vieții lui cât și pentru lucrarea sa duhovnicească  care a contribuit la menținerea autenticității vieții monahale din mănăstirile și sihăstriile țării noastre. Chiar dacă contextul politic nu a fost așa de favorabil pentru mișcarea inițiată de către cuviosul ierarh la Neamț și Pocrov totuși Sfântul Paisie de la Neamț afirmând că „nu am atârnat Pocrovul de Neamţ, ci Neamţul de Pocrov, că toată rânduiala şi aşezarea de acum din Neamţ din Pocrov sunt”[8], recunoaște și apreciază importanța lucrării spirituale a episcopului isihas Pahomie de la Pocrov.