Părintele Porfirie era cu adevărat un om simplu. Era slab trupeşte şi bolnăvicios. Era un om umil în privinţa originii sale, fiind totodată „un prunc” şi un om „smerit” în lume. Era un om ce se ferea să iasă în faţă. Aşa cum însuşi povesteşte, mic fiind – adolescent, poate – a călătorit cu corabia spre Sfântul Munte. Cea mai mare parte a călătoriei şi-a petrecut-o pe punte, privind nesfârşita mare albastră şi pescăruşii ce se scufundau în valuri pentru ca, mai apoi, să se piardă în depărtare. În jurul lui, pe punte, călătorii mâncau aşezaţi în grupuri şi stăteau de vorbă. Era ceasul prânzului. La un moment dat, o doamnă de lângă el s-a oprit din mâncat, l-a privit cu milă pe bietul ţărănuş îmbrăcat în haine şifonate ce stătea pe copastia corabiei, şi apoi a spus: „Iată un cerşetor. Sărmanul de el… Să-i dăm ceva de mâncare”. Mâncau peştişori prăjiţi. De atunci, Părintele Porfirie îşi aducea aminte mereu cu mare emoţie acea clipă însemnată din viaţa sa, spunând: „M-au luat drept cerşetor. Mi-au spus cerşetor! Într-adevăr sunt cerşetor, un cerşetor de-al lui Hristos!”. Însă tocmai acestui om umil şi neînsemnat Dumnezeu i-a descoperit unicele şi cele mai înalte adevăruri, „căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Sa” (Matei 11, 26).

(Gheorghios S. Kroustalakis, Bătrânul Porfirie. Părinte duhovnicesc și pedagog, trad. Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău, 1999,  pp. 19-20)