Cu toate că au primit răspunsuri adecvate, fiind demontate aşa-zisele argumente şi demonstrându-se, cu date concrete, caracterul manipulator şi intenţia de a dezinforma opinia publică, atacurile acelor ONG-uri care susţin că Biserica (şi, în general, cultele) nu ar mai trebui să primească nici un leuţ de la bugetul de stat, nu trebuie trecute uşor cu vederea. Evident, nu este prima oară când se ridică astfel de probleme, când se mizează pe lipsa de informare corectă a unui public care, de multe ori trăind la limita supravieţuirii, se revoltă uşor la auzul milioanelor de euro care ar fâlfâi prin conturile unei Biserici prospere. Pentru omul care nu calcă pragul unei biserici şi nici nu se informează despre activităţile desfăşurate prin intermediul unităţilor de cult, mai ales pentru cel în urechile căruia încă mai sună, vag, ecoul sloganelor comuniste despre religie ca "opium al popoarelor", lumea fiind împărţită în doar două categorii - exploataţi şi exploatatori, problema susţinerii financiare acordată de stat în acest domeniu nu poate fi una receptată favorabil. Pe acest public, mizează, în primul rând, susţinătorii gălăgioşi ai fracturii totale şi definitive între Biserică şi instituţiile statutului român (fie că vorbim de Guvern, de primării, de consilii judeţene etc.).

Această situaţie este una perfect circumscrisă modului de reacţie al omului care nu poate accepta nimic din ceea ce nu-i este familiar, în pofida oricăror evidenţe. Sunt date certe şi studii sau analize care confirmă rolul esenţial pe care Biserica îl are în fragila şi frământata societate românească, anume de într-ajutorare a celor nevoiaşi sau de edificare spirituală, de educare, de asanare morală sau de detensionare a unor convulsii la nivel familial, comunitar sau chiar naţional (ca să enumerăm doar câteva dintre ele, fără a socoti, aici, pe cel esenţial, definitoriu, de călăuză a sufletelor către Împărăţia lui Dumnezeu). Care este reacţia militantului umanist-secular sau ateu în faţa unei astfel de situaţii de netăgăduit? "Aşa ceva nu există" - spun ei, precum acel personaj care vede pentru prima oară în viaţa lui o girafă. Nici dacă ar da cu fruntea de zidul unei cantine sociale pentru săraci, organizată de Biserică, militantul nostru nu ar recunoaşte că la originea cucuiului, ce i-ar împodobi, astfel, chipul, stă o realitate palpabilă (şi consistentă). El nu poate vedea decât sume uriaşe (umflate şi acelea cu PIB-ul!), dar nu vrea să admită că acei bani, câţi or fi şi ei, ajung, direct sau indirect, tot la poporul pe care se străduieşte să-l manipuleze făcând comparaţii între mere şi pere (sau între biserici şi şcoli, respectiv spitale).

Ce activitate filantropică, educaţională, de alinare şi rezolvare a unor probleme sufleteşti au aceste persoane de un anticlericalism furibund? Celebritatea lor nu vine din aceea că au lucrat ceva pentru poporul acesta atât de încercat, ci din faptul că ei contestă pe cei care îndrăznesc să lucreze ceva. Iar dacă totuşi au lucrat, unii dintre ei, atunci să arate roadele muncii lor şi să ceară, în caz că rezultatul e unul pozitiv, mai multă susţinere spre a munci mai cu folos. Cu siguranţă ar fi sprijiniţi în demersul lor inclusiv de oamenii Bisericii care, nu de puţine ori, s-au străduit să sensibilizeze autorităţile spre a se implica în rezolvarea unor probleme stringente ale comunităţilor pe care le păstoresc (fie că e vorba de nevoia unei şcoli, a unui medic într-un sat, de necesitatea de a se repara un drum etc.). Oricine poate judeca, dacă e onest şi obiectiv, că avem în faţă două atitudini: cea a Bisericii, care se străduieşte să lucreze câte ceva (cu riscul de a fi taxată pentru această implicare în societate), şi cea a contestatarilor ei, care "nu precupeţesc nici un efort" în a demola, a critica, a contesta, fără a pune însă umărul la treabă.

Ca telespectatorul la viţelul cel nou

Modul în care se duce această campanie anti-Biserică este unul deloc nou. El a fost implementat pentru prima dată de evreii care nu au avut răbdare nici măcar 40 de zile până să se întoarcă Moise de pe muntele Sinai, cu tablele Legii primite din mâna lui Dumnezeu, ci au cerut lui Aaron să le facă un dumnezeu la care să se închine, încât acesta a turnat, din aurul lor, un viţel pe care l-a cioplit apoi cu dalta (v. capitolul 32 din Ieşirea). Şi nemulţumiţii noştri de azi au inventat un dumnezeu turnat din banii de la bugetul de stat şi la care tot cioplesc cu dalta dezinformării şi manipulării, pe la TV sau prin alte mijloace de informare. Aşa a apărut un personaj fictiv, pe care-l voi numi generic BisericadelaTV, care are o asemănare cu adevărata Biserică a lui Hristos pe cât avea viţelul de aur al evreilor din pustie cu Dumnezeul care i-a scos din ţara Egiptului. BisericadelaTVeste un personaj care nu are consistenţă, dar pare foarte real. El întrupează toate slăbiciunile posibile şi imposibile pe care le poţi găsi la un cleric. BisericadelaTV are bani cu nemiluita, patronează afaceri care duduie de profit, se fofilează de la taxe şi îşi recuperează cu aere de racket din spaţiul ex-sovietic toate proprietăţile pe care, pe bună dreptate (nu-i aşa?) statul le-a confiscat acestui personaj - atât de burghez şi de învechit - pe vremea comunismului (oh, ce vremuri!). BisericadelaTV este încărcată zi de zi, metodic (chiar ştiinţific, aş spune) cu toate păcatele societăţii româneşti, punându-i-se în cârcă toate relele. Astfel, populaţia este manipulată şi adusă în punctul în care să creadă că, odată cu asasinarea acestui sinistru (deja) personaj, ne vom izbăvi din tot necazul şi va fi în ţară numai lapte şi miere (strategie vecină cu cea a naziştilor).

Cei care vor să impună în conştiinţa publică acest personaj, profită însă foarte mult şi de slăbiciunea şi de tăcerea vinovată a celor care, deşi cunosc adevărul, se mărginesc să bombăne în intimitatea spaţiului casnic. Căci vinovaţi de amploarea acestui tăvălug mediatic antiecleziastic suntem noi toţi, care realmente constituim Biserica, dar şi toţi cei care au beneficiat şi beneficiază de activităţile acestei instituţii, dar nu dau mărturie despre sprijinul primit. Sunt atâtea categorii care au fost ajutate, numai după 1990, de Biserică, încât numărul persoanelor care ar putea vorbi în acest sens trece de jumătatea populaţiei: săraci, bolnavi, sinistraţi, persoane singure etc., ca să nu mai amintim pe cei care au găsit pace şi uşurare sufletească în taina spovedaniei sau în consilierea duhovnicească. Unde sunt aceştia? Dacă nu se vor trezi la timp şi nu vor reacţiona, va veni vremea în care Biserica nu va mai putea să-i ajute. Cine se va îngriji de ei atunci? În nici un caz preşedinţii unor ONG-uri care, dacă ar fi să dau crezare unor informaţii, nu au drept scop decât subminarea oricărei autorităţi din această ţară, anarhia fiindu-le un mediu mai prielnic spre a-şi atinge ţelurile revoluţionare, în sensul marxist al cuvântului (citiţi, spre exemplu, articolul lui Costin Andrieş, "Lupta pentru hegemonie culturală. Sectele extremei stângi şi BOR", publicat pe inliniedreapta.net).

BisericadelaTV este un idol cu fulminantă ascensiune. Soarta acestui idol va fi însă asemănătoarea cu cea a viţelului de aur care l-a inspirat. Căci Moise, întorcându-se din munte, de la înălţimea comuniunii cu Domnul Dumnezeu, a luat acel viţel, "l-a ars în foc, l-a făcut pulbere şi, presărându-l în apă, a dat-o să o bea fiii lui Israel" (Ieşirea 32, 20). Asta se va alege şi din idolul numit BisericadelaTV, după ce va atinge apogeul adulării şi va corupe pe cei lipsiţi de credinţa în Dumnezeul cel Viu... Închideţi televizoarele, măcar pentru o vreme, şi mergeţi în biserici, rugându-vă, vorbind cu Dumnezeu. Verificaţi singuri dacă sunt reale cele auzite la televizor, mergeţi "pe teren", acolo unde Biserica este prezentă şi se implică. După un timp de exersare a acestei minime igiene mentale, veţi constata şi singuri cum s-a falsificat realitatea şi cum poţi fi păcălit să crezi în ceva ce nu există, de fapt, decât pe ecranul strălucitor precum aurul care, odinioară, fura privirile celor ce adorau un viţel plăsmuit de mâini omeneşti. Strămoşii noştri aveau o vorbă despre un animal derutat, care nu mai cunoştea poarta cea schimbată a stăpânului. Astăzi, din nefericire, în loc de a ne mai amuza de modul în care se uită "viţelul la poartă nouă", am ajuns noi înşine să ne zgâim "ca telespectatorul la viţelul cel nou". Şi numim asta progres! (Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)