Am rămas impresionat cum un gând smerit face ca Harul lui Dumnezeu să acţioneze de îndată. A venit odată la Colibă o pisică străină. Sărmana, cred că mâncase ceva care i-a făcut rău şi cerea ajutor. Se zvârcolea de durere şi sărea precum caracatiţa când este lovită. ...Mi-era milă că o vedeam în starea asta, dar nu puteam să fac nimic. O însemnam cu semnul Sfintei Cruci, dar nimic; o însemnam din nou, tot nimic. „Bre, netrebnicule, mi-am spus atunci în sinea mea, vezi în ce hal eşti? De atâţia ani eşti călugăr şi nici o pisică nu poţi să ajuţi!”. De îndată ce m-am prihănit pe mine însumi, de unde pisica trăgea să moară, dintr-odată şi-a revenit. A venit lângă mine şi a început să-mi lingă picioarele şi să facă bucuroasă nişte tumbe frumoase... Ce putere are smerenia! De aceea spune: „Întru smerenia noastră, ne-a pomenit pe noi Domnul!” (Psalm 135, 23).

Am observat că un gând smerit îl face pe om să strălucească. Când omul îşi ia greşeala în întregime asupre sa, este scăldat de Harul lui Dumnezeu. [...]

Un gând smerit pe care şi-l aduce omul pentru o clipă îi înalţă duhovniceşte sufletul mai mult decât ani de zile de nevoinţe mai presus de fire.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuţi, Ed. Evanghelismos, 2007, pp. 169-170)