Gândeşte-te, bucuria mea, că este o mare fericire să poţi vorbi cu ticălosul Serafim, fiind convins că el nu este lipsit de har. Ce-am spune atunci de o întâlnire cu Însuşi Dumnezeu, sursa veşnică a darurilor cereşti şi pământeşti? Prin rugăciune vom deveni demni de a ne întâlni cu El, Dătătorul nostru de viaţă şi Mântuitorul nostru. Dar nu trebuie să ne rugăm decât până în momentul în care Sfântul Duh coboară asupra noastră şi ne dăruieşte, într-o măsură cunoscută numai de El, harul cel ceresc. Când suntem cercetaţi de El, trebuie să ne oprim din rugăciune.

Într-adevăr, la ce bun să-L implore zicând: „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată spurcăciunea şi mântuieşte Bunule sufletele noastre”, când El deja a venit, ca răspuns la umilitele, însetatele noastre chemări, doritoare de cercetarea Sa?

Vă voi da un exemplu în acest sens. Să presupunem că m-aţi invitat la dumneavoastră şi că eu am venit cu gândul de a discuta împreună, dar că dumneavoastră, cu toate că am sosit, nu încetaţi de a repeta: „Veniţi la mine!”. Cu siguranţă că mi-aş zice: „Ce-i cu el? E nebun! Am venit la el şi continuă să mă cheme”. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Duhul Sfânt. Pentru  aceea s-a  spus: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ” (Psalmul 45, 10). Ce însemnează aceasta: Eu mă voi arăta în continuare fiecărui credincios şi voi vorbi cu el aşa cum am făcut cu Adam în Rai, cu Avraam şi cu Iacob slujitorii mei, cu Moise, cu Iov şi cei asemenea lor.

Mulţi cred că acest „opriţi-vă” trebuie înţeles ca o smulgere din grijile lumeşti, adică vorbind cu Dumnezeu în rugăciune trebuie să te depărtezi de tot ce-i pământesc. Sigur că e aşa. Dar eu vă spun întru Domnul, căci pe lângă această depărtare de tot ce e lumesc, este necesar ca în timpul rugăciunii, când Domnul Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, ne cercetează şi Se sălăşluieşte întru noi după bunătatea Sa, să ne depărtăm de rugăciune şi să încetăm de a mai ne ruga.

Sufletul în rugăciune vorbeşte şi rosteşte cuvinte. Dar la coborârea Sfântului Duh este mai bine să fii absolut tăcut, pentru a putea înţelege clar descoperirile vieţii veşnice pe care binevoieşte să ţi le aducă. Sufletul şi duhul trebuie să fie în stare de umilinţă perfectă, iar trupul în stare de curăţenie. Aşa s-au petrecut lucrurile şi pe Muntele Horeb, când Moise a poruncit evreilor să se înfrâneze de la femei trei zile, când S-a pogorât Dumnezeu pe Sinai, căci Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor (Evrei 12, 29), şi nimic necurat, fie trupesc, fie spiritual, nu poate intra în legătură cu El.

(Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieţii creştine, Editura Bunavestire, 2007, pp. 24-27)