O excursie înseamnă, în primul rând, întâlnirea cu oameni necunoscuţi până atunci, descoperirea unor privelişti din natură – deosebite prin frumuseţea lor, aflarea unor tradiţii şi obiceiuri cu caracter de inedit pentru turist. În acest timp, pelerinajul înseamnă întâlnirea cu Dumnezeu, cu lumina Sa divină care inundă sufletul credincioşilor. Înseamnă încredere şi speranţă.

Diferite sunt şi laturile personalităţii umane mai adânc implicate în cele două cazuri. Fireşte, un turist urmăreşte un spor cognitiv şi o creştere a bucuriei estetice, în timp ce, în drumul spre un lăcaş sfânt, predominante sunt evlavia, credinţa, sentimentul că, ajungând la locul dorit, se înfăptuieşte o mai strânsă comuniune cu Divinitatea. Categoric, şi în ultimul caz se adaugă un surplus de cunoaştere a istoriei neamului sau pot fi admirate creaţiile artistice făcute de mâna omului pentru înfrumuseţarea lăcaşurilor de cult.

Pentru mine, de fiecare dată, un pelerinaj a însemnat o bucurie luminoasă, resimţită nu numai în acele momente, pentru că raza ei strălucitoare avea o durată mai lungă, şi după întoarcerea acasă. Sunt o pasionată vizitatoare a celor mai vestite mănăstiri din zona Moldovei şi a Bucovinei, adevărate bijuterii arhitecturale, a căror faimă a depăşit demult graniţele ţării. Dar, dintre toate acestea, sufletul învăluit de emoţie se întoarce astăzi la mănăstirea Neamţ, o ţesătură de preţ realizată din firele de aur ale istoriei şi legendei, ale literaturii şi artelor specific medievale. Îmi apare în minte imaginea pitorească a zidurilor albe, încununate de turle măreţe, dar aud şi cântecul grav al clopotului care îndeamnă, înainte încă de intrarea în biserică, la smerenie, la rugăciune, la dorinţa de a-l simţi mai aproape pe Dumnezeu. Acestui tablou plin de măreţie şi frumuseţe, în mintea mea i se alătură altul, cu caracter mai concret, care mi-a cutremurat inima într-unul din pelerinajele făcute la mănăstirea Neamţ.

Trecusem printr-un mare necaz, îi simţeam şi acum puterea întunecată răvăşindu-mi sufletul. Venisem la mănăstire spre rugăciune de alinare, de întărire sufletească, de ocrotire. Aşteptam un miracol. Mă simţeam parcă prea slabă ca să înfrunt singură acel necaz care trecuse, dar încă nu total, pentru că umbrele lui triste, dar simţite, îmi învăluiau şi acum sufletul.

M-am apropiat cu paşi uşori de icoana Maicii Preacurate şi a Pruncului divin. Am îngenunchiat cu evlavie şi m-am rugat pentru izbăvirea sufletului meu. Şi deodată mi-am simţit inima uşoară ca un fulg. Toată durerea, toată tristeţea, dispăruseră. Primisem ajutorul de care aveam atâta nevoie. Mă simţeam eliberată din strânsoarea grijilor pricinuite de necazul prin care trecusem. Lumina divină izvorâtă din icoană şi liniştea desăvârşită din biserică au pătruns şi în sufletul meu. Umbrele necazului au dispărut. La fel şi tulburarea mea. Cu lacrimi de recunoştinţă şi de emoţie am mulţumit Providenţei pentru darul primit.

Şi tot cu paşi uşori am ieşit din biserică. Mă simţeam cutremurată de aceeaşi emoţie, de aceeaşi evlavie care mă cuprinsese cu câteva clipe înainte, lângă icoana făcătoare de minuni. În jurul meu parcă vibrau toate, împreună cu mine: cerul devenise mai strălucitor, brazii înalţi tremurau uşor, iar pe lângă toate acestea, din clopotniţa medievală, se auzea imnul de bucurie şi de slavă închinat Lui Dumnezeu. Şi, în acelaşi timp, sufletul meu a început să intoneze un cântec liturgic pentru a exprima întreaga mea mulţumire adresată celui Atotputernic: „Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie!”