O sumă de momente și personaje, descrieri cu adâncă și frisonantă valoare universală. Monument de comunicare a unor dureri transcendente parcă – asemenea celor din Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas (1946) sau Fratricizii (1954, publicat postum în 1963) – și Ascensiunea ne vorbește în termenii construcției unui personaj reflector-Kosmas – despre moarte și înviere, răzbunare și forța incredibilă a datoriei.

Personajele din Căpitanul Mihalis. Libertate sau moarte (scris în 1950 și publicat în 1953) ori Ultima ispită a lui Hristos (scris în 1951 și publicat în 1955) se înrudesc între ele, se domină în accepțiunea unui roman fluviu interconectate la valorile autobiografice ale autorului și la valorile pentru care și-a riscat – în cel mai adânc sens de conținut  – viața. Nu avem de a face cu un roman de povestit. Ci unul care te așează prin poveștile sale interne, prin conflicte (soră-Noemi-mamă, cretani-germani-britanici, Manolios comunitate) și prin asumări repetate ale durerilor omenirii dinaintea unei sănătoase gândiri a asumării conflictelor și mai ales a culturii restaurării, rezilienței în conflict, dacă vreți. Kosmas în Creta în Anglia sau în Singurătate – remarcabil ultim capitol al cărții – este egal nu doar cu sine ci cu datoria de a vesti lumii drama poporului său. O remarcă a mamei sale – obligativitatea destinului mărturisitor – domină cartea și oferă cheia dramei sale: „-Mamă, iartă-mă./ - De ce, băiete?/ - Fiindcă plec și vă las; dar trebuie./ Mama dădu din cap: - Trebuie ăsta ne-a mâncat pe mine și pe sora ta și, cine știe, și pe tatăl tău. O să te mănânce și pe tine, băiete. /- Oricum, un lucru tot o să ne vină de hac; iar cel mai bun lucru dintre toate-i ăsta./ - Ai dreptate. Fă ce te luminează Dumnezeu; du-te unde trebuie; binecuvântarea mea va merge mereu în fața ta...” (p. 103).

Și în acest volum Kazantzakis se povestește pe sine. Descoperă cititorului corzile aspre ale unui suflet încercat. Sentimentul este că te apropii de intimitatea gravă a unui locaș de biserică dărâmat cu insistență de răutatea Războiului în care hălăduie slobode sufletele lumii. Insistența pe amestecul planurilor spirituale, cutezanța morții ori așteptarea ei în exercițiul cutezanței – episodul Căpitanilor este o judecată a lumii în fond – așează cartea printre romanele care, alături de Raport către El Greco (publicat abia în 1961), cred că îl îndreptățea la un Nobel. Poate nu doar pentru literatură. O lectură de vacanță? Poate. Dar mai ales o lectură a lumii care își uită istoriile.

Sursa: tribuna.ro