Un semn care duce pe drumul cel bun - Teodora Simona Potoc
Mai mulţi paşi... Consider că un pelerinaj este cel mai bun prilej de a te concentra pe ceea ce nu se vede şi anume, sufletul. Mă gândesc cât de folositoare au fost toate pelerinajele din viaţa mea, dar cred că cel mai profund a fost primul. În fiecare pelerinaj se întâmplă ceva în interiorul omului, însă în acela s-a întâmplat ceva în viaţa mea. Dacă ar fi să fac o comparaţie, acela a fost un marcaj pe traseu vieţii mele asemenea marcajelor de pe un traseu montan. Interesant este cum noi ne pregătim uneori bagaje mari, ne echipăm, însă ezităm marcajele şi atunci avem nevoie de zile, luni sau chiar ani ca să ajungem la un punct corect din traseu. Aşa cum în orientarea turistică suntem îndemnaţi să ţinem cont de Nord şi să folosim busola şi harta, aşa în viaţă avem ajutoare clare care nu ne lasă să greşim.
Oare nu cumva Dumnezeu este Nordul vieţii noastre? Răspunsul este evident însă de multe ori ne chinuim să calculăm cât mai corect azimutul pentru că ne aflăm în direcţii greşite. Mai există şi posibilitatea orientării cu ajutorul soarelui şi a stelelor, însă de cele mai multe ori viaţa pare a fi în întuneric şi plină de nori. Se poate întâmpla ca busola să fie stricată, natura nu ne poate ajuta, iar harta este ştearsă. Ce este de făcut? Totuşi este nevoie să ajungem undeva. Să ne oprim nu putem. Trebuie să continuăm. La un moment dat dăm de un grup de oameni care par atât de siguri, îngrijorător de siguri pe ei. Chiar dacă nu le putem acorda încredere totală sau ritmul lor este mult prea alert, nu ne rămâne decât să ne supunem.
Aşa a fost şi la mine. Am participar la o conferinţă unde un grup de fete erau atât de bucuroase şi discutau despre o „plecare”. Gândindu-mă că este vorba de o „ieşeală”, am zis: „Dacă tot nu am ce face, ar prinde bine”. Şi da, fetele erau bine echipate. Aveau credinţă, bucurie, dorinţă, informaţii utile. Eu eram goală de toate. Am făcut rost de un număr de telefon de la care am aflat că este un pelerinaj, drumul de 10 ore şi că nu cunosc pe nimeni. Am spus: „Perfect. Acum mă voi lămuri ce este şi cu moda asta cu pelerinajele”. Recunosc faptul că a fost prea alert pentru mine, dar a fost un adevărat drum, plin cu paşi grei, dar înălţători. Şi aş vrea să îi enumăr:
· Primul pas: hotărârea de a pleca, ce a fost de fapt rezultatul unei curiozităţi. Parcă vroiam să descopăr ceva. Simţeam că este un vârf pe care vreau să urc;
· Pasul 2: îndoiala. Dacă nu voi rezista? Dacă nu voi suporta oamenii, dar mai ales dacă nu mă vor suporta ei pe mine? Mi-a fost destul de greu să ies din zona de confort;
· Pasul 3: plecarea. M-am întâlnit în gară cu încă cinci pelerini. Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost: „Doamne, oare e bine să plec?”. Atunci nu am găsit cale de întoarcere.
· Pasul 4: călătoria. A fost un drum lung. I-am cunoscut pe cei cinci atât de bine şi ne-am ataşat atât de mult, încât îi port în suflet chiar dacă au trecut 2 ani de atunci.
· Pasul 5: sosirea. Am ajuns la mănăstirea Oaşa. Am găsit o mare de oameni, iar eu o rătăcită. Ce căutam eu acolo? O retrovertită în blugi verzi?
· Pasul 6: întâlnirea cu stareţul. El mi-a adresat o întrebare pe care o am în minte mereu şi nu încetează să mă urmărească: „De ce ai venit aici?”. Eu am raspuns: „Păi... am auzit că e tare frumos aici.”. El a răspuns: „Vezi tu ceva frumos aici? E plin de noroi.”, fiind o zi ploiasă de toamnă. A înţeles perfect. Eu plecasem într-o excursie, însă aveam să mă întâlnesc pe mine şi pe Dumnezeul din mine şi de pretutindeni. De aici paşii au fost mulţi, însă întotdeauna am avut în minte întrebarea „De ce?”. Răspunsul l-am găsit mai târziu şi anume că acela a fost planul lui Dumnezeu.
Acolo am găsit oameni care m-au dus pe drumul corect o porţiune. De atunci sunt în căutare de marcaje şi încerc să evit abaterea de la drumul cel bun. Am primit chiar şi instrucţiuni de supravieţuire în caz de rătăcire. Mă echipez cu post ca să alung norii şi să pot vedea stelele. Mă echipez cu oglinda rugăciunii ca soarele să poată reflecta, pentru ca marele Salvamont să mă poată găsi şi să mă salveze cu puterea Lui neînchipuită şi cu mila şi dragostea nesfârşită. Mă echipez cu lacrimile neputinţei, slăbiciunii, fricii, ca să pot striga şi ca ecoul meu să ajungă cât mai sus. Mă echipez cu Sfintele Taine ca să am energie să ajung în vârf. De multe ori îmi tremură trupul şi vreau cu toată fiinţa mea să încetez, însă privesc înapoi şi văd că nimic nu este nou şi că m-aş întoarce în aceeaşi groapă. Atunci îmi amintesc de scopul meu şi plec mai departe. Îmi iau ca toiag pe Sfântul Duh şi rugăciunile Maicii Domnului şi a Sfinţilor şi merg mai departe. Mă încearcă gândul că mi-ar fi mult mai uşor să cobor, însă mă uit la mine. Simt fiecare respiraţie, fiecare muşchi, îmi aud bătăile inimii, simt că trăiesc. Aşa că totuşi mă hotărăsc să urc.
Aşa văd eu viaţa, vârful reprezentând mântuirea mult dorită. Fiecare pelerinaj a fost pentru mine o şansă, un indiciu, o întărire. Foarte importantă este întâlnirea cu oamenii, dar minunată este întâlnirea cu Dumnezeu. Pur şi simplu simţi că nu mai ai nevoie de nimic. Este posibil să mergi sute de kilometri, uneori prin condiţii grele ca să ajungi să simţi asta. Cu ceva timp în urmă mă întrebam: „De ce aş avea nevoie de un pelerinaj? Nu este Dumnezeu în fiecare biserica, loc, om?”, dar apoi mi-am dat seama că într-adevăr El este oriunde, însă de multe ori nu îl putem vedea datorită neputinţei noastre. Exact ca în acea călatorie. Este posibil ca marcajul să fie exact pe copacul de care te rezemi, fiind ostenit şi evident că nu îl vezi. Oare dacă rămâi rezemat şi nu pleci să faci ceva, oare se rezolvă cumva să ajungem în vârf? Pe de altă parte ai şansa de a da de un traseu mai uşor sau unul mai greu care te va întări, te va antrena.
Un pelerinaj nu este deloc uşor. Eu am avut parte de multe încercări. Era să avem un accident cu trenul, riscam să ne atace vietăţile pădurii pentru că mergeam în miezul nopţii pe acolo. De multe ori îmi tremura sufletul în mine de frică şi mă tot întrebam ce folos. Îmi confirmam că ar fi fost mai bine să nu plec. Acea celebră „ştiam eu..” îmi era la îndemână. La capătul fiecărei încercări găseam o linişte care nu se poate descrie în cuvinte. Sunt trăiri pe care stând liniştit la casa ta nu le poţi simţi. Mai mult, înveţi că orice frică este de fapt inutilă dacă tu crezi cu adevărat că paşii tăi îţi sunt număraţi. Datorită limitării mele umane nu puteam să realizez ce lucruri minunate se întămplau cu mine. Noi vrem minuni şi dacă se poate un Dumnezeu numai al nostru care să ne şoptească ce trebuie să facem în orice secundă, însă El este mai sensibil decât putem noi gândi. La discuţia mea cu stareţul, pe moment, am spus: „Ce mai preot. În loc să mă primească cu multă căldură, mă întreabă ce caut aici. Lasă că nu mai fac eu greşeala să mă mai întorc aici.”, dar după luni de zile am înteles de fapt ce a vrut să spună. Este minunat cum Dumnezeu este atât de simplu şi direct şi noi atât de complicaţi. Acum, după doi ani sunt foarte aproape de această mănăstire, chiar dacă nu mi-am imaginat vreodată că voi ajunge să locuiesc aici.
Adevărat este că ai şansa de a deschide ochii într-o asemenea experienţă. Poţi vedea natura. Îţi dai seama că nu peste tot e aşa întuneric precum este în interiorul tău şi cum suntem învăţaţi zilnic de toţi cei din jur; de asemenea descoperi o frumuseţe altfel decât vezi în spaţiul tău limitat. Este vorba de frumuseţea simplităţii, a liniştii, a victoriei unui urcuş care părea imposibil, a împăcării şi descoperirii de sine. Toate se amplifică atunci când este vorba de un grup. Vezi că de fiecare dată când ai nevoie eşti ajutat fără să plăteşti nimic. Întâlneşti oameni cu poveşti miraculoase şi îţi dai seama că nu eşti tu cel mai fericit sau cel mai nefericit.
După mai multe pelerinaje tot îţi mai doreşti să mergi, pentru că nu te poţi lipsi de liniştea unor locuri sfinte. Îţi doreşti să ai parte măcar de câteva momente în care cauţi ca un orb şi găseşti ca un cercetaş. Te rogi lui Dumnezeu să îţi trimită răspunsuri la probleme care ţi se par fără de soluţie şi ele de fapt sunt mai simple decât le vedem. De multe ori te foloseşti de o singură frază dintr-o predică, de o expresie a unui pelerin sau de minunata spovedanie. Pleci acasă, îi faci loc în inimă şi aceasta va lucra miraculos. E ca şi cum ai învia şi nu numai că ai învia, dar ai ieşi şi din groapa cea adâncă.
Şi atunci, un pelerinaj este un singur pas? Eu cred că este un adevărat drum. Folosindu-te de el îţi poţi revedea viaţa într-o altă lumină, ţi se pare miraculos cum ai putut continua când totul părea imposibil şi poţi alcătui un drum plin de bucurie până la următorul indiciu, ştiind sigur că Dumnezeu nu ne lasă niciodată.
Pelerinajul- Un pas mai aproape de Cer - Florina Chirilă
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro