Sărut mâna, părinte!

Am un prieten care vrea să se călugărească, iar cunoscuții și mai ales părinții lui îl împiedică să aleagă calea aceasta. Părinții sunt influențați în mare parte și de către vecini. Am fost de față când vecinii îl judecau, spunându-i că e un ratat în viață dacă alege calea aceasta, că nu o să aibă copii și nu le va da moștenitori părinților, că nu are iubire și respect față de părinți, că atât s-au chinuit să-l crească și el vrea să se călugărească (ca și cum ar fi făcut o crimă); că nu o să facă sex, că acolo se mănâncă doar de post, e plictiseală, doar rugăciune; călugării dorm doar patru sau șase ore pe noapte, e o viață pentru cei ratați...

Mie. personal, mi-a zis că duhovnicul l-a sfătuit să se gândească bine, că nu ar fi în regulă să se călugărească dacă îi supără pe părinții lui și pe ceilalți într-atât încât să se revolte împotriva preoților, credinței, lui Dumnezeu și Bisericii... dar că e păcatul lor, nu al lui...

Întrebarea mea este: de ce calea monahismului e privită atât de urat în concepția oamenilor din lume? Eu nu vad nimic rău în viața de mănăstire, de ce e atât de judecată viața aceasta frumoasă, închinată Domnului? Eu am citit odată că monahul este înger în trup… adică ceva foarte frumos… nu un ratat în viață. De ce oamenii văd călugăria ca pe o ratare și nu ca pe o împlinire? De ce părinții se supără și nu-i lasă pe copiii lor la călugărie, de ce nu se bucură ca la o cununie, ca la o nuntă?

Cum poate omul din lume, tânăr și nehotărât, să se hotărască dacă să se călugărească sau nu, dacă asta-i calea și chemarea sa adevărată și nu vreo ispită, ca după să nu zică: „mai bine mă însuram”? Ce ar trebui să facă, pentru a se convinge că ceea ce simte e adevărat și de la Dumnezeu? Ce să citească, cum să se roage? Nu vă întreb neapărat pentru el, mai mult pentru mine – deoarece am avut și eu gânduri de călugărie și aș vrea să știu părerea unui preot și niște sfaturi. Doamne ajută!