Omul trebuie să știe că prezența sa în lume nu este o întâmplare, ceva indiferent, ci este ceva bine definit și profund, trebuie să știe că viața sa nu este ceva frivol, ci dimpotrivă ceva grav, de o gravitate pe cât de semnificativă, pe atât de obligatorie, că nu trăim pentru plăceri ușoare, ci pentru aspirații nobile.

Dacă există o bucurie de a trăi, aceasta crește numai pe un teren în care o severă disciplină intelectuală și interioară este cultivată și de unde se ridică o demnitate de a fi om, toate produse ale naturii noastre complexe, de o coloratură tragică și sublimă.

Dacă existența noastră în lume și procesul vieții pe care o purtăm au un sens, de ce trăim la întâmplare și atât de mărginit? Oamenii mari, toți oamenii care au strălucit în această lume, au purtat în ei spiritul creator și o rațiune superioară de a exista și de a trăi. Bucuriile lor de aici s-au desprins din poziția și sensul ce le-au știut găsi, din forțarea proprie, semnificativă pentru întreaga existență ce au știut-o impune.

Va trebui odată să se rupă și istoria în două, ființa umană să fie așezată în locul de unde toate lucrurile și lumea întreagă devin străvezii pe fundalul eternității. Inocența și sinceritatea, dragostea și creația pot deveni în acest fel căi ale bucuriei și viața poate învinge moartea.

Omul și lumea întreagă vor căpăta altă înfățișare; cea mai neînsemnată făptură, cea mai ignorată existență își poate căpăta dreptul ei la viață în funcție de un sens superior al împlinirii. Elemente și forme, dimensiuni și culori, faptă și sens, toate-și vor schimba felul într-o strălucire nouă.

Numai în această situație bucuria va lumina chipul celor mai mulți dintre oameni.

(Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura Agora, Iași, 1997, pp. 16-17)