În toamna anului 1918, Germania şi Austro-Ungaria au fost puse în imposibilitatea de a mai continua războiul. Pe ruinele fostului Imperiu Habsburgic se formează o seamă de state noi: Cehoslovacia (28 octombrie), Serbia cu Croaţia şi Slovenia (29 octombrie), cu care se uneşte apoi şi Muntenegrul (24 noiembrie); Polonia (octombrie-noiembrie); apoi republicile independente Austria (12 noiembrie) şi Ungaria (16 noiembrie).

Printre cei dintâi care şi-au exprimat categoric şi în mod oficial hotărârea de a dispune singuri de soarta lor s-au numărat şi românii.

În acelaşi mod se desfăşurau şi evenimentele din Transilvania. La 12 octombrie 1918, Conferinţa Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român, întrunită la Oradea, a redactat cunoscuta „Declaraţie de autodeterminare”, care contesta guvernului maghiar orice drepturi asupra Transilvaniei, citită în şedinţa Parlamentului din Budapesta de către deputatul român Alexandru Vaida-Voevod, la 18 octombrie 1918. La 31 octombrie, se constituie Consiliul Naţional Român Central din Transilvania, ca „unicul for care reprezintă voinţa întregului popor român”, cu sediul la Arad. Acest consiliu a preluat apoi, în câteva zile, „puterea deplină de guvernare asupra teritoriilor locuite de români”. Pe întreg cuprinsul Transilvaniei s-au format consilii naţionale regionale sau locale, precum şi gărzi naţionale, cu caracter militar, pentru menţinerea ordinii, care lucrau sub conducerea Consiliului Naţional Român (numit şi Marele Sfat al Naţiunii Române), recunoscut ca organ de conducere de masele largi româneşti din Transilvania.

La 5/18 noiembrie, Consiliul Naţional a adresat un Manifest către popoarele lumii, prin care afirma în faţa opiniei publice mondiale dorinţa românilor transilvăneni de a se uni cu România. Iar peste două zile, la 7/19 noiembrie, a convocat la Alba Iulia - pentru ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 - o mare adunare naţională a tuturor românilor transilvăneni, care să exprime dreptul de autodeterminare şi de autoguvernare al poporului român din Transilvania în faţa opiniei publice mondiale. La această adunare urmau să fie reprezentate toate păturile sociale, toate instituţiile bisericeşti, şcolare, culturale şi economice, reuniunile de femei, de meseriaşi, de învăţători, gărzile naţionale, organizaţiile muncitoreşti şi asociaţiile studenţeşti. Oraş al gloriei de altădată, al primei uniri realizată de Mihai Viteazul, Alba Iulia avea să devină, de acum înainte, simbolul desăvârşirii unităţii noastre statale.

La 1 Decembrie 1918, cei 1.228 de delegaţi oficiali - în frunte cu marii patrioţi George Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Episcopul Miron Cristea şi alţii - au adoptat istorica Declaraţie, prin care se decreta „unirea românilor şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Actul adoptat de delegaţii oficiali a fost aprobat apoi prin glasul celor o sută de mii de participanţi, un adevărat referendum popular, necunoscut până atunci în istorie. În aceeaşi zi, s-a constituit Marele Sfat Naţional Român, cu 250 de membri, un fel de Parlament provizoriu, care a ales, în ziua următoare, Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, un guvern provizoriu al Transilvaniei.

Actul unirii a fost prezentat apoi la Bucureşti, în ziua de 14 decembrie 1918, de o delegaţie formată din Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voevod, episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, la care s-au adăugat şi bănăţenii Caius Brediceanu şi Mihai Popovici. La hotărârile Adunării de la Alba Iulia au aderat apoi saşii din Transilvania, în ianuarie 1919, şvabii din Banat şi populaţia evreiască din Transilvania. Tratatul de pace de la Versailles, semnat la 28 iunie 1919, căruia i-a urmat tratatul separat încheiat cu Ungaria la Trianon, la 4 iunie 1920, nu au făcut altceva decât să consfinţească o realitate istorică, adică voinţa exprimată de poporul român însuşi la Alba Iulia, care-şi primea acum o recunoaştere din partea unui for internaţional.

Se încheia astfel lupta de veacuri a poporului român pentru libertate şi unitate, se forma statul naţional român unitar, iar poporul român era chemat acum la o viaţă nouă, ca o dreaptă răsplată adusă înaintaşilor care luptaseră veacuri în şir pentru libertate şi unitate.

(Pr. Mircea Păcurariu, „Unirea cea Mare”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. II, Basilica, București, 2018, pp. 184-185)