Nicolae Grigorescu îi relata lui Alexandru Vlahuţă pe la sfârșitul lui ghenar 1859: „ne vine vestea că s-a ales Cuzadomnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal şi fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da' unde mai stă cineva în casă? Văzut-am bătrâni care plângeau de bucurie”.

Am început rândurile dedicate actului istoric din 24 ianuarie 1859 cu aceste consemnări tulburătoare ale unui martor ocular de la fericitul act istoric, primit de popor cu gratitudine nespusă, cu plânsete de bucurie. Dar oare, după 154 de ani, cum sărbătorim astăzi  triumful măreţului vis de secole al celor de un neam și-un sânge cu noi? Ce-i drept, ne amintim: organizăm colocvii, simpozioane, manifestări publice ori artistice – toate binevenite în a marca evenimentul. Dar, mă întreb ce se întâmplă în sufletele noastre? Ar vedea în ele Grigorescu aceleași manifestări ale bucuriei? Mai lăcrimează careva dintre noi, gândind la împlinirea unui ideal? Ne îmbrățișăm, ne mai prindem în hore sărbătorind unirea? Dăm slavă lui Dumnezeu pentru darul sfânt și mare al unității? Las pe fiecare să răspundă după cum îi dictează conştiinţa.

Având în cuget recunoștință față de patrioții făuritori ai Unirii Principatelor, vă propun să medităm la o zicere de demult legată de subiectul acestor zile. Gânditorii latini spuneau așa: „concordia res parvae crescund discordia dilabuntur!” (Prin unire lucrurile mici cresc, iar prin dezbinare ele sunt ruinate). De multe ori m-am întrebat: ce i-a determinat pe românii din vremea lui Ștefan Vodă cel Sfânt, care numea Moldova „altă Valahie”, pe cei din timpul lui Mihai Viteazul sau pe cei din 1859 să-și dorească unirea? Aveau și pe atunci probleme, cu siguranță!, poate chiar mai apăsătoare decât cele din prezent. Nu îi stresau ratele la bănci, joburile instabile, grijile mondene ori moderne. Vasăzică, nu trăiau atât de bine încât politica, preocuparea pentru atingerea unui deziderat de secole să le pară o chestiune nesemnificativă, iar dorul după unitate – dat ontologic al ființei lor – i-a făcut să înfrunte atât de multe suferințe, umilințe, încât îi cred cu adevărat temerari. În zbuciumata istorie a neamului românesc, vorba latină s-a dovedit cu adevărat profetică: lucrurile mici devin mari prin unire. Românii simțeau că numai alături, înfrățiți cu cei de-un sânge, o credință și-un grai, pot birui vicisitudinile sorţii. Unirea Principatelor a adeverit și dumnezeieștile cuvinte ale Mântuitorului Hristos: „Mă rog ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi ei să fie Una întru Noi, aşa încât lumea (văzându-i una) să creadă precum că Tu M-ai trimis. (Ioan 17, 21). Se știe din documentele vremii că n-au lipsit potrivnicii acestui act: cei care își vedeau amenințate privilegiile, cei ce nu-și puteau stăpâni orgoliile, setea de stăpânire ori putere. În pofida lor, voința majorității poporului s-a împlinit. Românii s-au unit, spun unii, căci le-au permis-o condițiile externe. O fi și așa, nu tăgăduiesc, dar în primul rând unitatea credinței i-a făcut să-și dorească unitatea statală. Înfăptuirea celei din urmă s-a datorat, cu precădere, încrederii nestrămutate în puterea și mila lui Dumnezeu.

Au trecut așadar 154 de ani de la memorabilele evenimente. Se pune întrebarea: am rămas noi la fel de uniți? La prima vedere, s-ar zice că da! Însă, după o analiză obiectivă a stării națiunii, probabil răspunsul ar suna altfel. Spuneam că unitatea de credință a generat-o pe cea politică. Cum, de atunci încoace, societatea românească s-a fragmentat mereu, îndepărtându-se de Dumnezeu, consecințele nefaste se vădesc tot mai accentuat. Printre ele, se profilează clar perimarea simțământului național, patriotic. A ne iubi țara, neamul, sângele din care am răsărit, religia în care am crescut, par să nu mai constituie dezideratele de căpătâi ale fiecăruia dintre noi. Ne paște pericolul risipirii într-o pluralitate de idei sau obiceiuri străine parcă de glia ori simțirea națională. Românul adevărat nu se izolează, dar nici nu-și dizolvă identitatea spirituală, acceptând tot felul de ritualuri ori practici nerecunoscute de sfânta sa tradiţie bimilenară. El rămâne dornic de cunoaștere, de afirmare, dar, deopotrivă păstrător vajnic al originii sale. Ne arătăm noi uniți când, în urma deciziilor personale ale unor frați îndepărtați de valorile Ortodoxiei, ce și-au cerut incinerarea trupurilor după moarte, mulți confrați, formatori de opinie chiar, acuză cu vehemență Biserica Ortodoxă de inadaptabilitate? Ne putem oare considera uniți când unii dintre-ai noștri, crescuți în credința vechilor cazanii, contestă învățătura și tradițiile sfinte ale Bisericii Ortodoxe? Din păcate, ura, necredința, orgoliile ne dezbină și ne fac să nu mai putem fi numiți adevărați români căci după spusele lui Eminescu: „cine combate Biserica şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”. Unitatea poporului nostru rezultă, așadar, în primul rând din unitatea de credință. Să ne străduim, deci, să păstrăm neștirbită credința în care înaintașii noștri au trăit, s-au rugat, au luptat pentru dobândirea demnității și libertății. Aceeași credință, aceeași simțire, românească un dar de la Hristos, Mântuitorul nostru. În grădina Ghetsimani El s-a rugat pentru unitatea celor ce vor crede în El. Nu a impus-o, nu a poruncit-o, ci s-a rugat pentru ea, recunoscând astfel că va fi cea mai anevoioasă aspirație pe care oamenii trebuie s-o înfăptuiască. Or, în aceste condiții, nu ne rămâne decât datoria s-o prețuim, s-o cultivăm, s-o apărăm, însă, mai presus de toate, să încercăm s-o promovăm fiecare după puterea și lucrarea sa.