Unui om care spune că are credință în Dumnezeu, însă nu I se roagă
Credința e putere duhovnicească. Puțina credință nu mișcă nici mintea spre cugetarea la Dumnezeu, nici inima spre rugăciune către Dumnezeu. Credința mare mișcă și mintea, și inima, și tot sufletul omului. Cât dăinuiește în om o credință mare, ea îi mișcă sufletul, prin puterea ei, către Dumnezeu.
Ostenește-te să întărești credința din tine. Cu vremea vei simți nevoia să te rogi. Credința ta nu-i tare, de aceea încă nu te mână la rugăciune.
Am văzut odată cum pe o roată de moară cădea puțină apă. Și roata rămânea nemișcată. Apoi a venit apă multă, și roata s-a pus în mișcare.
Credința e putere duhovnicească. Puțina credință nu mișcă nici mintea spre cugetarea la Dumnezeu, nici inima spre rugăciune către Dumnezeu. Credința mare mișcă și mintea, și inima, și tot sufletul omului. Cât dăinuiește în om o credință mare, ea îi mișcă sufletul, prin puterea ei, către Dumnezeu.
Ai citit, spui tu, cuvintele Mântuitorului: știe Tatăl vostru de ce aveți trebuință mai înainte de rugăciunea voastră, și din ele ai tras încheierea că rugăciunea nu folosește, îndeobște, la nimic. Într-adevăr, știe Dumnezeu dinainte tot ce ne trebuie, și totuși El vrea să ne rugăm Lui.
Lucrul acesta e mai ușor de explicat unor părinți decât ție, om necăsătorit. Uite, și părinții știu dinainte ce le trebuie copiilor, și totuși așteaptă ca aceștia să-i roage – fiindcă părinții știu că ruga înmoaie și înnobilează inima copiilor, că îi face mai supuși, smeriți, blânzi, ascultători, milostivi și nobili. Vezi câte scântei cerești iscă rugăciunea în inima omenească?
Am citit că un oarecare călător s-a oprit lângă o casă de lângă drum. În acea casă muncitorii țineau o întrunire. Pe dată se făcu liniște în casă. Muncitorii îngenuncheară în rugăciune – iar unul dintre ei ieși și începu să umble prin fața casei. Călătorul îl întrebă ce se face înăuntru.
Păi, se roagă lui Dumnezeu. Iar mie mi-e rușine, așa că am ieșit. Călătorul tăcu și așteptă. Pe cine aștepți ? – îl întrebă muncitorul. Aștept să iasă cineva ca să-l întreb de drum. Dar de ce nu mă întrebi pe mine? Și eu pot să-ți arăt.
Călătorul dădu din cap și îi răspunse: Cum ar putea să arate calea dreaptă cel ce se rușinează de Dumnezeu și de frații săi?
Eu cred că la tine nu este rușine de rugăciune, ci pur și simplu credință slabă. Îngrijește, așadar, îngrijește pruncul din tine. Când va crește și va ajunge viteaz, îți va răsplăti însutit osteneala. Credința vitejească va pune în mișcare roata lăuntrică a ființei tale, și vei dobândi o viață nouă. Pace ție de la Dumnezeu și binecuvântare!
(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sophia, București, 2002, pp. 7-8)