...Am plecat spre Schitul Ivirionului. Aici am întâlnit un preacuvios Isihast care ne fusese recomandat. Chipul lui era ca de ceară, privirea lui luminată, faţa osoasă. O bucurie amestecată cu o tristeţe fină înflorea pe faţa lui. De cum l-am văzut, prietenul meu a şoptit: „O sinteză de bucurie şi întristare”. Într-adevăr, această stare duhovnicească exprimă distribuţia corectă a acestor sentimente diferite într-un singur suflet. O coexistenţă armonioasă a bucuriei pentru nădejdea vieţii veşnice şi a întristării fiindcă ziua aceasta a trecut fără lucrare. Sau pentru cunoaşterea nevredniciei proprii dar şi pentru dragostea în exces a sufletului faţă de Hristos. Părinţii numesc această stare „întristare bucuroasă” (charmolype) sau „plâns făcător de bucurie” (charopoion penthos)...

Isihastul părea adâncit în el însuşi. Totuşi, ne-a primit cu dragoste şi cu un zâmbet uşor. Se apropia apusul soarelui şi acea zonă pustie pulsând de verdeaţă era scăldată în razele lui aurii. O linişte magnifică plutea de jur împrejurul Colibelor Asceţilor.

Isihastul trecut de jumătatea vârstei ne-a sugerat să ne aşezăm în curtea chiliei înfrumuseţată de flori şi plante căţărătoare. Mintea mea s-a transportat automat cu gândul la toate frumuseţile naturale pe care le-am văzut în sfântul Athos, şi am zis:

– Prea Cuvioase, nu ştim dacă trebuie să vă deranjăm la această oră. Dorinţa noastră de a vă cunoaşte şi a ne folosi duhovniceşte ne-a făcut să ignorăm nepotrivirea timpului. V-am pune o întrebare şi vă rugăm să ne răspundeţi. Din ceasul în care am debarcat în acest loc sfânt nu încetăm să admirăm frumuseţea naturală variată care, mărturisim, este incomparabilă aici. Când am coborât de la Careia am întâlnit un monah care ne-a vorbit cu multă căldură şi dragoste despre multe teme duhovniceşti dar şi despre frumuseţile naturale ale Athosului. Ce credeţi, părinte, despre aceasta? Ce relaţie au aceste frumuseţi create cu frumuseţile dumnezeieşti nevăzute şi necreate din Dumnezeu? 

Isihastul a zâmbit smerit, s-a gândit puţin şi a răspuns:

– În ce priveşte nepotrivirea timpului în care aţi venit, liniştiţi-vă. Soarele apune şi, prin urmare, veţi înnopta aici. Cât priveşte întrebarea voastră, răspund că Dumnezeu le-a făcut pe toate „bune (şi frumoase) foarte”. Prin creaturi ne-a descoperit în mod palid înţelepciunea Lui, iubirea Lui, frumuseţea Lui: Creaţia este descoperirea (revelaţia) naturală a lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu este necreat, este suprafrumos...

Şi cu un gest nervos, timp în care privirea lui deveni mai pătrunzătoare şi mai scânteietoare, ne-a adresat întrebarea:

– Sunteţi nişte tineri duhovniceşti, sunteţi curăţiţi? Răspundeţi, deci...

– Atât cât e cu putinţă Ia vârsta noastră, părinte; am răspuns reţinuţi.

– Ei bine, ceea ce v-a fermecat nu sunt decât icoane slabe ale frumuseţii arhetipice, reprezentări simbolice ale lui Dumnezeu „Care locuieşte într-o lumină neapropiată”...(I Tim. 6, 16) Scuturaţi praful gândurilor pătimaşe din sufletele voastre şi înălţaţi-vă. Înălţaţi mintea voastră de pe pământ. Rupeţi cu mintea văzduhul.

Străbateţi eterul. Lăsaţi în urmă lumile astrale, chiar şi cele aflate dincolo de 50 de milioane de ani lumină. Depăşiţi ierarhiile cereşti ale puterilor îngereşti suprapământeşti. Nu vă opriţi nici în regiunea duhurilor sfinte şi fericite. Mintea voastră să devină „surdă şi mută” la tot ceea ce este sensibil şi inteligibil. Să iasă afară chiar şi din orice gând abstract. Şi priviţi pe Fericitul Dumnezeu, nemişcat şi mişcând toate. Unime neamestecată şi Treime neîmpărţită. Fiinţa primă prea curată şi simplă. Principiul principiilor. Cauza cauzelor... Nu priviţi pe Dumnezeu numai ca pe un creator şi făcător. Contemplaţi-L ca marele Vasile: „ca fire şi fiinţă existentă, neschimbabilă, imuabilă, infinită, fără început, simplă, necompusă, neîmpărţită, nemuritoare, lumină neapropiată, putere negrăită. Contemplaţi-L ca slavă suprastrălucitoare, bunătate dorită, frumuseţe uluitoare, contemplată cu cutremur de sufletul rănit, şi imposibil de cunoscut cu raţiunea”. Şi într-o stare extatică, pe cât am putut vedea în întunericul serii, Isihastul a tăcut.

Au trecut câteva momente într-o atmosferă de tainică exaltare duhovnicească. Atunci, abia auzit prietenul meu, a îndrăznit întrebarea:

– Cuvioase părinte, de pe care drum să urcăm spre aceste înălţimi duhovniceşti care ameţesc mintea?

– De pe drumul credinţei, copiii şi fraţii mei, a răspuns Isihastul. Călăuziţi de Sfintele Scripturi şi învăţătura Bisericii. Aşa să urcaţi la contemplarea întregii desăvârşiri a lui Dumnezeu şi la raţiunile însuşirilor Lui. Şi contemplând veţi sorbi o bucurie şi o plăcere negrăită. Veţi înota într-un ocean de veselie. Fiindcă împărăţia lui Dumnezeu, este însuşi Dumnezeu. Pe El îl vom vedea, atunci când, cu harul Lui, ne vom învrednici să ajungem acolo. Desigur, nu vom vedea firea şi fiinţa lui Dumnezeu, cum greşit zic latinii, ci vom vedea însuşirile şi perfecţiunile Sale naturale, energiile necreate ale lui Dumnezeu în care vom vieţui în fericire, într-un continuu progres duhovnicesc... Vom primi lumină, cunoştinţă şi minunare şi vom arde de dragoste în jurul fericitei Firi.

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 23-26)