În vremea aceea a venit Iisus în casă și iarăși mulțimea s-a adunat, încât ei nu puteau nici pâine să mănânce. Și, auzind ai Săi, au ieșit ca să-L prindă, pentru că ziceau: Și-a ieșit din fire. Iar cărturarii, care veneau din Ierusalim, ziceau că are pe Beelzebul și cu domnul diavolilor alungă diavolii. Însă Iisus, chemându-i la Sine, le-a vorbit în pilde: Cum poate Satana să alunge pe Satana? Dacă o împărăție se va dezbina în sine, acea împărăție nu mai poate dăinui. Și dacă o casă se va dezbina în sine, casa aceea nu va mai putea să se țină. Și dacă Satana s-a ridicat împotriva sa însuși și s-a dezbinat, nu poate să dăinuiască, ci are sfârșit. Dar nimeni nu poate, intrând în casa celui tare, să-i răpească lucrurile, dacă nu va lega întâi pe cel tare și atunci va jefui casa lui. (Marcu 3, 20-27) (Miercuri în săptămâna a 13-a după Rusalii)

Textul Evangheliei din miercurea a 13-a după Rusalii continuă povestirea Sfântului Marcu despre faptele minunate ale Mântuitorului Hristos care au lăsat o impresie puternică asupra poporului. Dar nu întotdeauna minunile și nici măcar o personalitate deosebită, cu harismă în cuvânt și în purtare, ajung la inimile tuturor. Nu poți mulțumi întotdeauna pe toți prin ceea ce gândești, ce spui și ce faci. În această situație S-a aflat Domnul nu o dată și, culmea, detractorii nu se numărau neapărat printre străini, ci deseori printre cei de-ai casei. Chiar Mântuitorul a spus la un moment dat că „nici un prooroc nu este bineprimit în patria sa” (Luca 4, 24). Aceasta se întâmplă din cauză că o prea mare familiaritate a cuiva cu un grup de persoane poate duce la o răcire a relațiilor până la banalizarea oricărei fapte, a oricărui cuvânt.

Începutul pericopei acestei zile coincide cu sfârșitul celei din ziua precedentă, când Domnul, alegând pe cei doisprezece Apostoli dintr-un grup mai mare de ucenici, intră cu ei într-o casă unde însă nu apucă nici să mănânce împreună. Nu este foarte clar pentru ce anume, pe lângă mulțimea numeroasă, prin preajmă se ivesc și „ai Săi”, probabil rudele Sale, care în mod diferit față de ceilalți, dezaprobă ceea ce face Domnul și spune că „Și-a ieșit din minți”. Se poate presupune că stilul Său de a vorbi și faptele Sale minunate erau în contrast cu viața Sa cotidiană de dinainte de a deveni persoană publică. Poate nu degeaba până la vârsta de treizeci de ani se știu atât de puține despre Iisus. Dar pe lângă rudeniile pornite împotriva Sa, încă o categorie de oameni sunt pe aceeași contrapoziție. Ei însă își exprimă clar motivul dezaprobării, anume acela că minunile Domnului nu ar fi săvârșite prin puterea lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, cu ajutorul lui „Beelzebul, domnul demonilor”. Exista prin urmare credința că minunile nu sunt întotdeauna rodul harului dumnezeiesc, cum de altfel se crede și azi printre creștini. Și aceasta nu degeaba. În viețile multor părinți ai pustiei, dar și ale unora de prin cetăți, există întâmplări care evocă false minuni, acestea nefiind neapărat doar iluzii. Falsele minuni sunt mai degrabă cele făcute nu pentru a ajuta pe oameni, ci pentru a-i duce în înșelare. Cărturarii amintiți în Evanghelia acestei zile credeau că Domnul Hristos nu înfăptuiește minuni spre zidire, ci spre înșelare, iar aceasta fiindcă El propovăduia învățături într-un mod neacceptat de ei. Prin urmare, Îl socoteau un șarlatan. Cum anume poți să-i convingi pe oponenții tăi, siguri de propria dreptate, că s-ar putea înșela?

Domnul nu Se ascunde în spatele mulțimii aprobatoare. Dimpotrivă, îi cheamă la Sine pe potrivnici și le spune o pildă sau mai degrabă le prezintă un silogism. Dacă El, care vorbește lumii despre Dumnezeu și dreptatea cerească și vindecă pe cei care se roagă lui Dumnezeu, ar fi de fapt un înșelător și un presupus colaborator al celui rău, atunci e imposibil de înțeles cum tocmai El alungă demoni din cei posedați, exorcizându-i. Demonul nu alungă un alt demon, altminteri și-ar sabota propria lucrare. Tot la fel, când într-o casă doi se sabotează reciproc, atunci acea casă într-un final își va găsi sfârșitul. Ce vrea să spună Domnul Iisus este că dacă prin absurd ar fi la mijloc vreun șiretlic, vreun vicleșug diavolesc într-o faptă a Sa minunată, în cele din urmă acesta se va descoperi. Adevărul și dreptatea, chiar negate multă vreme, tot vor ieși cândva la suprafață.

În starea de negare față de învățătura și lucrarea Domnului, iar mai apoi și față de învățătura Apostolilor Săi, au rămas multă vreme atât fariseii, cât și saducheii și cărturarii din preajma templului din Ierusalim. În cartea Faptelor Apostolilor, Sfântul Luca istorisește cum la un moment dat Petru și ceilalți au fost aduși în fața sinedriului și li s-a interzis să mai vorbească despre Învierea Domnului. Ei au răspuns atunci că trebuie să asculte pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni, refuzând altfel să se supună interdicției forului religios suprem al evreilor. Dar, pe lângă cărturarii înverșunați se afla și învățatul Gamaliel, dascălul viitorului Apostol Pavel, care le-a arătat că istoria înregistrase mai mulți falși profeți sau pretinși „mesia”, precum Teudas și Iuda Galileeanul. După o vreme în care aceia au înșelat poporul, în cele din urmă au pierit fără urmă. Învățătura lor s-a risipit. Prin urmare, concluziona învățatul: dacă faptele și învățăturile cuiva sunt de la Dumnezeu, acelea vor rezista probei timpului, indiferent de împotrivirile unora. În schimb, dacă aceste fapte și învățături sunt de la cel rău, ele vor dispărea de la sine (Fapte Apostoli 5, 29-40). 

Împotrivirea dusă la extrem față de cineva care pare a fi șarlatan nu este necesară. Nu înseamnă însă nici că trebuie să acceptăm orice și oricum. Nu orice nou propovăduitor venit din neunde trebuie să fie automat ascultat și îmbrățișat, după cum nici împotrivirea exagerată, dusă până la violență și chiar la uciderea adversarului, nu este o opțiune acceptabilă pentru un creștin. Este de învățat de aici mai degrabă că atitudinea moderată și răbdarea decantează între bine și rău mai bine decât o face rațiunea, adesea influențată de atmosfera momentului.