Chemând în ajutor mila şi puterea dumnezeirii, chemându-le în ajutor prin rugăciunea fierbinte, unită cu postirea cea cu bună înţelegere, unită cu plânsul şi tânguirea inimii, deschid iarăşi cartea conştiinţei, ia­răşi mă uit la mulţimea şi felul păcatelor mele; mă uit - ce mi-au născut păcatele pe care le-am făcut? Văd: „Fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine, înmulţitu-s-au mai mult decât perii capului meu" (Ps. 37,4; 39,17). Care este urmarea acestei păcătoşe­nii? „Ajunsu-m-au fărădelegile mele şi n-am putut să văd; inima mea m-a părăsit" (Ps. 39,16-17). Urmările vieţii păcătoase sunt orbirea minţii, împietrirea, ne­simţirea inimii.

Mintea păcătosului înrăit nu vede nici binele, nici răul; inima lui nu mai e în stare de a primi simţiri duhovniceşti. Dacă acest om, părăsind viaţa păcătoasă, se va întoarce către nevoinţele bunei-cinstiri, inima lui, de parcă i-ar fi străină, nu-şi va alătura simţirea năzuinţei lui către Dumnezeu. Atunci când nevoitorului, prin lucrarea harului dumnezeiesc, i se descoperă mulţimea păcatelor lui, este cu neputinţă ca el să nu cadă în cea mai mare nedumerire, să nu se afunde într-o adâncă tristețe. „Inima mea s-a tulburat" de o asemenea privelişte, „părăsitu-ma tăria mea şi lumina ochilor mei şi aceasta nu este cu mine; că şalele mele s-au umplut de ocări", adică lucrarea mea s-a umplut de piedici ridicate de deprinderea păcatului, care atrage în chip silnic spre noi păcate: „înmulţitu-s-au şi au putrezit rănile mele de la fața nebuniei mele", adică patimile păcătoase s-au învechit şi m-au vătămat cumplit din pricina vieţii mele împrăştiate; „nu este vindecare în trupul meu", adică nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru întreaga mea făptura, biruită şi bolnavă de păcat (Ps. 37, 10, 7).

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Editura Egumeniţa, 2010, p.122-123)