Sunt boli a căror vindecare este oprită de Domnul – atunci când El vede că boala e mai de trebuință decât sănătatea pentru mântuire. Nu pot să spun că asta nu s-ar întâmpla și în ceea ce mă privește. Dumnezeu a trimis boala. Dați mulțumită Domnului, fiindcă tot ce e de la Domnul spre bine este. Dacă simțiți și vedeți că înșivă sunteți vinovată, începeți cu pocăința și părerea de rău înaintea Domnului pentru faptul că n-ați păzit darul sănătății cel de la El primit. Iar apoi trebuie să vă gândiți doar că boala e de la Domnul și că nimic nu are loc întâmplător. Și după aceea mulțumiți din nou Domnului. Boala smerește, înmoaie sufletul și-i ușurează obișnuita povară a grijilor de multe feluri. [...]

V-ați îmbolnăvit! Ce este de făcut? Răbdați și mulțumiți lui Dumnezeu, spunând în sinea dumneavoastră: „Această boală este pentru păcatele mele mari și nenumărate. Domnul îmi ia puterile ca prin aceasta să mă facă mai înfrânat. El nu mai știe cum să mă îndrepte altfel. A încercat și cu milă, și cu necazurile, și nimic nu a folosit. Iar ceasul morții se apropie – și, când va veni, ce va face ticăloșia mea? Doamne, Dumnezeul meu! Cruță zidirea Ta cea neputincioasă. Când omul e bolnav, fie și ușor, moartea îi vine în minte ca sufletul să cunoască cu lucrul cât de adevărat este cuvântul înțeleptului: „În tot ce faci adu-ți aminte de sfârșitul tău și nu vei păcătui niciodată” (Sirah 7, 38).

(Sfântul Teofan Zavorâtul, Boala și moartea, Editura Sophia, București, 2002)