Nemulțumirile tăcute ale celor care înțeleg – privind cu atenție prezentul – ce ne va aduce viitorul. Acestea sunt adevăratul semnal de alarmă al timpurilor noastre. Deoarece, adesea, mult prea implicați fiind în presantele nimicuri ale cotidianului despletit, nu izbutim să vedem imaginea de ansamblu. Semănăm cu acel cercetător care și-a dedicat întreaga viață studierii unui copac, fără să observe că obiectul studiului era amplasat într-o pădure.

Pădurea existenței noastre nu se întinde între granițele zilnic remarcate ale patimilor și pătimirilor, ci acoperă un vast teritoriu, cuprinzându-ne – pe noi, dar și pe cei din jurul nostru – într-un peisaj monumental. Un peisaj comun tuturor, un spațiu pe care îl ocupăm cu toții, într-o căutare firească a fericirii.

Mulți dintre noi privesc fericirea ca pe un intens și ingenios personalizat sentiment specific doar lor, urmând ca, atunci când îl vor găsi, să îl trăiască, pasionați și singuri, o vreme cât mai îndelungată. Singura șansă a celor din jur de a fi incluși în această egoistă viziune este doar prezența lor, cu rol de spectatori cât mai invidioși ai bucuriei unei singure persoane. Ca în jocurile copilăriei, când unul dintre cei mici își mânca singur sendvișul, temător să nu îi ceară cineva vreo bucată din el, apoi le striga „sâc!” celorlalți, adăugând, eventual, „eu am și voi nu aveți”.

Trebuie să recunoaștem că imaginea de mai sus este o descriere destul de atentă a spațiului emoțional (și nu doar) în care am ajuns să trăim. Suntem singuri în mijlocul mulțimii și căutăm cu disperare să aplicăm toate tacticile de supraviețuire în sălbăticie, în solitudine... Percepem prezența altora, mai întotdeauna, ca fiind generatoare de disconfort și de sentimente simple, dar intense: de la neplăcere la ură. Și este foarte trist că nu mai știm să trăim (să trăim, cu adevărat) în comunitate, uitând că până și copilul menționat mai devreme, după un timp, revenea în mijlocul prietenilor, lăsând deoparte orice gând egoist în fața preocupărilor comune.

Mă gândesc, uneori, că trăim doar un simulacru de viață, așa cum am fost, din păcate, învățați. Existăm la umbra acelui copac repartizat cu zgârcenie, dar nu izbutim să vedem și să ne bucurăm de imensitatea, de frumusețea pădurii. Iar undeva, acolo, nu prea departe, viața noastră se desfășoară într-un mod minunat, însă... fără noi. Deoarece nu am izbutit să înțelegem că eu nu există fără ceilalți.

Acestea sunt nemulțumirile tăcute ale celor care înțeleg – privind cu atenție prezentul – ce ne va aduce viitorul. Și nu pot prinde glas deoarece este greu să explici, mai mult decât s-a încercat deja, faptul că am pornit pe o cale greșită, rămânând claustrați în solitudine. Este greu să exprimi tragedia singurătății mai simplu decât o face Sfânta Scriptură: „Mai fericiți sunt doi laolaltă decât unul, fiindcă au răsplată bună pentru munca lor; căci dacă unul cade, îl scoală tovarășul lui. Dar vai de cel singur care cade și nu este cel de-al doilea ca să-l ridice!” (Ecclesiastul 4, 9-10).

Cât despre mulțumirile solitare moderne, înfățișate în culori țipătoare, manifestate zgomotos și purtând intactă eticheta unor gândiri deloc indigene, acelea sunt, adesea, perdele de fum. Menite să ne ascundă, sub imperativele calpe ale prezentului, viitorul...