Deşi din acest document reiese şi o evoluţie pozitivă, foarte lentă, rezultatele negative se prezintă în felul următor:

- în România se înregistrează cea mai mare mortalitate infantilă, la copii sub un an, din ţările Uniunii Europene (UE);

- cu o medie de viaţă de 77,3 ani, la femei, suntem, alături de Bulgaria, pe ultimul loc (în timp ce la bărbaţi suntem înaintea ţărilor baltice, cu o medie de 69,8 ani);

- în ţara noastră se constată cea mai mare mortalitate din Europa la capitolul accidente rutiere;

- în perioada analizată frecvenţa demenţei senile la români a crescut de peste patru ori;

- în aceeaşi perioadă consumul anual de alcool pe cap de locuitor a crescut de la 9,7 litri la 12,7 litri, ceea ce ne clasează pe locul trei în UE;

- numărul de adolescenţi supraponderali din ţara noastră s-a dublat în ultimii ani;

- ocupăm primul loc în privinţa mortalităţii prin cancer cervical uterin, fapt care arată deficienţe grave în prevenţie şi monitorizare;

- ocupăm al doilea loc în UE în privinţa mortalităţii prin accident vascular cerebral;

- România şi Polonia sunt ţările europene cu cei mai puţini medici (2,4 la mia de locuitori), faţă de media UE, de 3,4. În ultimii ani, numărul medicilor de familie a scăzut la jumătate din cauza emigrărilor masive.

Deşi în această perioadă sănătatea a fost condusă de miniştri de diverse culori politice, performanţele au fost în majoritatea lor negative, iar mult visata reformă s-a tradus doar prin măsuri controversate, de multe ori dictate doar de lipsa finanţării. De fapt, România este ţara europeană care cheltuie cel mai puţin din buget pentru sănătate. În această situaţie, anunţul ministrului actual al Sănătăţii, că bugetul pentru anul 2013 va creşte cu 30%, este doar aparent o ştire bună, deoarece creşterea anunţată reprezintă de fapt banii pe care statul este obligat (printr-o hotărâre europeană) să-i plătească pentru datoriile neachitate (mereu „rostogolite“) către furnizorii de servicii medicale.

Dintre măsurile cu un potenţial efect pozitiv menţionăm creşterea bugetului ambulatoriilor de specialitate, cu 50%, şi apariţia unui program special pentru finanţarea secţiilor de anestezie şi terapie intensivă (ATI). Prin aceste măsuri se preconizează atât scăderea numărului internărilor în spital, cât şi creşterea calităţii serviciilor din secţiile ATI.

Într-o apariţie televizată, ministrul Sănătăţii a creionat un program prin care încearcă să scoată sănătatea din criză. Pornind de la realitatea că cei care plătesc asigurări de sănătate sunt puţini, iar cei care beneficiază sunt cu mult mai mulţi, ministrul a optat pentru ca fondurile destinate sănătăţii să fie asigurate de la bugetul de stat, astfel încât toţi cetăţenii să poată primi un set minim de îngrijiri medicale, garantat oriunde şi oricând în sistem. S-a subliniat că ponderea se va muta pe medicina preventivă şi pe sectoarele de urgenţă, menţinând, în acelaşi timp, programele naţionale.

Deşi pare foarte bine justificat şi formulat, suntem de acord cu afirmaţia doctorului M. Gh. Călin, din „Viaţa Medicală“, care spune că  „executarea sa este dificilă şi riscantă, pasibilă de complicaţii şi infirmităţi“.  Că autorul citat are dreptate o constituie şi recenta criză privind finanţarea spitalelor de stat, în dauna celor private.