Pericopa evanghelică a celei de-a 33-a duminici după Rusalii circumscrie o perioadă liturgică cu o încărcătură aparte. Cu ea debutează Triodul, în centrul căruia se găsește itinerarul premergător al Praznicului Învierii. De aceea, sunt cât se poate de firești referirile la smerenie, pocăință ori întoarcere. Toate vin să ne invite la primenirea sufletească atât de necesară în vederea întâlnirii cu Hristos. În cea dintâi dintre relatări, Învățătorul se folosește de o imagine. Una puternică, marcată de clișee sociale și culturale. Un tablou a cărui interpretare și-o rezervă. 

Templul și rugăciunea

Doi oameni sunt, astfel, prezentați în ipostază de rugăciune. Cadrul e unul comun. În fond, de acolo pornește întregul demers hermeneutic. Templul. Doi oameni se urcă acolo pentru a se ruga. Căci, da. Actul rugăciunii e prezentat sub ipostaza unei urcări. Templul nu e un loc înspre care ești chemat a coborî. Impune înălțare atât prin natura funcției sale spirituale, cât și prin amplasament. 

Vameșul și fariseul

Demn de remarcat e faptul că cei doi nu sunt simpli muritori. De fapt, sunt. Doar că, în jurul a ceea ce reprezintă ei s-au sedimentat, în decursul anilor, constructe sociale. Și preconcepții. Unul e reprezentantul Legii. Al unei autorități morale ce se bucura în epocă de un respect rar întâlnit. Tagma fariseilor, singura parte din iudaism care a supraviețuit până astăzi era, la vremea aceea, cea a oamenilor care pozau în împlinitorii zeloși ai perceptelor scripturistice. Acest lucru le aducea o autoritate rar întâlnită în popor. Le conferea anumite avantaje de care, precum era de așteptat, nu se sfiau să se folosească. În același timp, însă, din pricina formalismului și a lipsei de interiorizare, mulți dintre ei erau goi pe dinăuntru.

La polul opus se găsea vameșul. Tagmă la care Iisus va face referire și cu alte ocazii. Hulită în popor, era formată îndeobște din oameni cu oarecare pregătire, racolați de către ocupanți spre a asigura confortul fiscal romanilor. În același timp, profitând de ignoranța și slaba pregătire a oamenilor, mulți dintre cei cu acest nume se îmbogățeau într-o manieră ilicită. Acest lucru explică ura generală existentă împotriva lor. 

Îndreptarea

Relatarea nu este, însă, una despre clișee sociale. Dimpotrivă. În răspăr cu logica lumii de atunci, Fiul Omului valorizează omul și transformarea lui interioară în detrimentul stării sale sociale. În vreme ce rugăciunea aparentului favorit e prezentată ca fiind mai degrabă un act de îngâmfare decât un dialog, cea a celui din urmă e creionată în tușe ce pun în valoare asumarea sinceră și smerită a condiției sale. Cuvintele „vă spun vouă că acesta din urmă s-a coborât mai îndreptat la casa sa” vin să accentueze tocmai acest lucru. 

În loc de concluzii

Întrucât accentul narațiunii nu cade, în ciuda aparențelor, pe imaginea sugerată, ci pe modul în care valoarea smereniei e metabolizată de către cele două personaje principale, pericopa se poate lesne interpreta și în cheie simbolică. Vine să ne vorbească despre modul în care ar trebui să dialogăm cu Dumnezeu. Pornind de la exemplul vameșului. Ne arată că adevărata rugăciune ar trebui să fie una smerită, gândită ca un act de asumare al sinelui și nu ca un pretext de etalare al meritelor personale. În fond, ele nu sunt necunoscute divinității. Îndreptarea vine, precum este punctat clar aici, din smerenie. Îndrăzniți!